Umbrele din spatele zâmbetului: Povestea unei mame și a secretelor care i-au destrămat familia

— Mamă, trebuie să te rog ceva… vocea Irinei tremura, iar ochii ei căprui evitau să mă privească direct. Era abia șapte dimineața, iar eu tocmai turnam cafeaua în ceașcă, când a intrat pe ușă cu David de mână. Băiatul avea doar cinci ani și, ca de obicei, se agăța de fusta ei, privind în jos.

— Ce s-a întâmplat, Irina? am întrebat, simțind deja un nod în stomac. Nu era genul ei să vină la ora asta fără să anunțe.

— Trebuie să merg la spital. Nu e nimic grav, doar niște analize… dar nu vreau să-l las pe David cu Vlad. Poți să ai grijă de el câteva zile?

Am simțit cum mi se strânge inima. Vlad era soțul ei, dar mereu am avut impresia că între ei plutește ceva nespus. Am dat din cap, încercând să-mi ascund îngrijorarea.

— Desigur, draga mea. Oricând pentru voi.

Irina a oftat ușurată și m-a îmbrățișat strâns. Am simțit că nu-mi spune totul, dar n-am vrut să insist. După ce a plecat, David s-a așezat la masă și a început să deseneze tăcut. Am încercat să-l înveselesc, dar părea absent, ca și cum ar fi purtat o povară prea mare pentru vârsta lui.

În următoarele zile, am observat tot felul de lucruri ciudate la David. Se trezea noaptea plângând, iar când îl întrebam ce are, spunea doar: „Mi-e dor de mami.” Uneori tresărea la zgomote puternice sau se ascundea sub masă când suna telefonul. Am început să-mi pun întrebări. Ce se întâmpla cu adevărat în casa lor?

În a treia zi, am găsit în ghiozdanul lui un desen care m-a făcut să îngheț: o femeie plângând într-o cameră întunecată, iar lângă ea un bărbat cu fața roșie și pumnii strânși. Copilul stătea într-un colț, mic și speriat. M-am uitat la David și am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Cine sunt oamenii din desen, puiule? am întrebat blând.

David s-a uitat la mine cu ochi mari și a șoptit: — Tati țipă la mami… și uneori o doare.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am încercat să nu plâng în fața lui, dar mâinile îmi tremurau. Cum de nu am știut nimic? Cum de Irina nu mi-a spus niciodată?

Seara aceea a fost una dintre cele mai lungi din viața mea. M-am plimbat prin casă ca un leu în cușcă, încercând să-mi adun gândurile. Am sunat-o pe Irina la spital, dar nu mi-a răspuns. Am încercat să vorbesc cu Vlad, dar mi-a spus sec că e ocupat și a închis repede.

A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la Irina: „Mamă, trebuie să-ți spun ceva important când mă întorc.”

Au trecut încă două zile până când Irina a ieșit din spital. A venit direct la mine acasă, palidă și obosită. David a alergat spre ea și s-a agățat de gâtul ei.

— Mamă… trebuie să plec de la Vlad. Nu mai pot. Nu mai pot pentru mine și nici pentru David.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— De cât timp durează asta? am întrebat aproape șoptit.

Irina a început să plângă în hohote.

— De ani de zile… La început credeam că e vina mea, că poate nu sunt suficient de bună. Dar apoi a început să țipe și la David… Nu mai pot trăi așa.

Am luat-o în brațe și am plâns împreună minute în șir. M-am simțit vinovată că nu am văzut semnele mai devreme. Cât de oarbă am putut fi?

În zilele următoare, Irina s-a mutat la mine cu David. Vlad a venit furios la ușă, urlând și amenințând că va lua copilul. Am chemat poliția și am făcut plângere pentru violență domestică. Vecinii ne priveau pe furiș, iar rudele au început să mă sune cu tot felul de întrebări răutăcioase: „Ce ai făcut de l-ai supărat pe Vlad? Nu te gândești la copil?”

Am simțit pe pielea mea cât de greu e să fii mamă într-o societate care încă judecă femeile pentru deciziile lor. Irina era sfâșiată între rușine și dorința de libertate. David avea coșmaruri aproape în fiecare noapte.

Într-o seară, stând pe canapea cu Irina, i-am spus:

— Draga mea, nu ești singură. Sunt aici pentru tine orice ar fi.

Ea m-a privit cu ochii roșii de plâns:

— Mamă… crezi că o să fim vreodată fericiți?

Nu am știut ce să-i răspund atunci. Poate că fericirea nu vine peste noapte. Poate că trebuie să luptăm pentru ea zi de zi.

Acum, când privesc în urmă la acele zile care ne-au schimbat viața pentru totdeauna, mă întreb: câte mame ca mine aleg să tacă sau să nu vadă? Câte femei trăiesc cu frica în suflet chiar sub ochii noștri? Oare chiar ne cunoaștem copiii și familiile sau doar ne mințim frumos că totul e bine?