Umbrele Neîncrederii: Povestea Mea cu Vlad, Fiul Meu

— Nu vezi că te minte, mamă?! De ce nu mă asculți niciodată? Glasul lui Vlad răsuna în bucătăria noastră mică, printre aburii cafelei reci și farfuriile nespălate. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima bătea nebunește. Îl priveam pe fiul meu, bărbat în toată firea acum, dar în ochii mei încă băiatul care venea acasă cu genunchii juliți. Acum, însă, privirea lui era plină de reproș și furie.

— Vlad, te rog, nu ridica tonul la mine. Nu înțeleg de ce ești atât de sigur că mă păcălește. E doar un om care încearcă să mă ajute… am încercat să spun, dar vocea mi s-a frânt.

— Un om care încearcă să te ajute? Mamă, tu chiar nu vezi? De când a apărut domnul Dinu în viața ta, totul s-a schimbat. Ți-a cerut bani, te-a convins să semnezi acte… Nu vezi că profită de tine?

Am simțit un nod în gât. Dinu era singurătatea mea alungată după moartea tatălui lui Vlad. Era omul care îmi aducea flori de câmp și mă asculta când nimeni altcineva nu avea timp. Dar Vlad vedea doar pericolul. Și poate că avea dreptate. Poate că nu.

— Vlad, nu ești tu cel care a rămas singur aici, în casa asta prea mare și prea goală. Tu ai viața ta, ai familia ta… Eu am nevoie de cineva lângă mine.

— Și eu am nevoie de tine întreagă! a izbucnit el. Nu vreau să te văd distrusă de un escroc! De ce nu poți avea încredere în mine?

M-am ridicat încet de la masă și am mers la fereastră. Afară ploua mărunt peste blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. M-am gândit la toate serile în care am stat singură, cu televizorul pe fundal și cu gândurile mele ca niște umbre reci. Dinu apăruse ca o rază de soare, dar Vlad vedea doar norii.

— Vlad, știu că vrei să mă protejezi. Dar nu pot trăi mereu cu frica asta… Frica de a fi rănită, frica de a greși. Am nevoie să încerc să fiu fericită, chiar dacă risc să sufăr.

El a oftat adânc și s-a lăsat pe spătarul scaunului, cu palmele strânse nervos.

— Mamă, tu nu știi cât m-am chinuit să ajung aici. Să pot avea grijă de tine după ce tata a murit. Să nu-ți lipsească nimic. Dar dacă tu nu mă asculți… Dacă tu alegi să ai încredere în oricine altcineva…

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri. Mi-am amintit de copilăria lui Vlad, de serile când îi citeam povești și îi promiteam că voi fi mereu acolo pentru el. Acum rolurile se inversaseră — el era cel care voia să mă protejeze cu orice preț.

— Vlad, nu vreau să te pierd pe tine pentru nimeni altcineva. Dar nici nu vreau să trăiesc ca o umbră a trecutului. Ce vrei să fac? Să-l alung pe Dinu doar pentru că tu crezi că mă minte?

El s-a ridicat brusc și a început să se plimbe prin bucătărie.

— Nu vreau să-l alungi pentru mine! Vreau doar să fii atentă! Să nu-i dai bani, să nu semnezi nimic fără să mă întrebi! Să nu te lași dusă de val…

Am dat din cap încet.

— Bine, Vlad. Promit că voi fi atentă. Dar promite-mi și tu ceva: că vei încerca să-l cunoști pe Dinu înainte să-l judeci. Poate că nu e totul atât de negru pe cât pare.

Vlad a tăcut o clipă, apoi a dat din cap obosit.

— O să încerc… Dar dacă te rănește, mamă, n-o să-mi iert niciodată că n-am făcut mai mult.

Seara aceea a trecut greu. După ce Vlad a plecat, am rămas singură cu gândurile mele. Am luat telefonul și am privit mesajele de la Dinu — simple, calde, fără pretenții. Dar undeva în sufletul meu s-a strecurat o îndoială amară: dacă Vlad avea dreptate?

În zilele următoare am început să fiu mai atentă la gesturile lui Dinu. Am observat cum uneori evita anumite subiecte sau schimba vorba când venea vorba despre bani sau acte. Am început să pun întrebări și am simțit cum între noi se ridică un zid invizibil.

Într-o după-amiază, l-am invitat pe Dinu la o cafea și i-am spus direct:

— Dinu, trebuie să vorbim deschis. Fiul meu crede că vrei să profiți de mine. Spune-mi sincer: ai venit lângă mine pentru cine sunt sau pentru ce am?

El a zâmbit trist și mi-a luat mâna peste masă.

— Maria, știu că e greu să ai încredere după tot ce-ai trăit. Dar eu chiar țin la tine. Dacă vrei să punem totul pe pauză până te liniștești, înțeleg.

Am simțit cum o parte din mine vrea să-l creadă, dar alta urlă după siguranță. Am decis atunci că trebuie să-mi ascult instinctul și să-mi protejez inima — dar fără să-l alung complet din viața mea.

Cu Vlad am început să vorbesc mai deschis despre temerile mele și despre nevoia mea de companie. El a încercat să fie mai puțin posesiv și mai înțelegător. Nu a fost ușor — fiecare discuție era ca o negociere între două lumi diferite: lumea copilului care vrea să-și salveze mama și lumea femeii care vrea să-și trăiască viața până la capăt.

Astăzi încă nu știu dacă am făcut alegerea corectă. Poate că am riscat prea mult sau poate că am câștigat ceva ce nici nu știam că-mi lipsește: curajul de a-mi asculta inima fără teamă.

Mă întreb uneori: cât de mult ar trebui să ne lăsăm conduși de frică? Și cât de mult ar trebui să avem încredere — în ceilalți sau în noi înșine? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?