Umbrele Trecutului: Povestea unei Bunici din Berceni

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc cu minciuna asta! — vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba de perișoare. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii îi erau roșii de plâns. Eu, Maria, stăteam la masă cu șorțul pătat și simțeam cum inima mi se strânge. De ani buni nu mai văzusem atâta disperare într-un om.

— Ce s-a întâmplat, Irina? — am întrebat încet, de teamă să nu stric și mai tare echilibrul fragil din casa noastră. Era o zi obișnuită de joi, dar simțeam că nimic nu va mai fi la fel.

Irina a oftat adânc și a privit spre fereastra aburită. — Maria, trebuie să-ți spun ceva. Dar te rog… te rog să nu mă urăști.

M-am ridicat și am tras un scaun lângă ea. — Spune-mi, fată dragă. Orice ar fi, suntem familie.

A urmat o tăcere grea, apoi cuvintele au început să curgă: — Înainte să-l cunosc pe Radu, am avut o relație cu cineva… și am rămas însărcinată. Am născut o fetiță. Am dat-o spre adopție. Nimeni nu știe. Nici măcar Radu.

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am sprijinit de masă și am încercat să-mi adun gândurile. Fata asta, pe care o consideram ca pe fiica mea, purta în suflet o povară uriașă. Și eu habar n-aveam.

— De ce îmi spui tocmai acum? — am întrebat, cu vocea stinsă.

— Pentru că fata aceea… Ana… m-a găsit. Mi-a scris pe Facebook. Vrea să mă cunoască. Și nu știu ce să fac. Dacă află Radu… dacă află copiii…

Am rămas amândouă în liniște, ascultând doar ceasul care ticăia pe perete. În mintea mea se derulau toate momentele în care Irina fusese absentă sau tristă fără motiv. Acum totul avea sens.

Seara, când Radu a venit acasă, Irina era palidă ca varul. Eu făceam sarmale la aragaz și încercam să par calmă.

— Ce aveți? — a întrebat el, privind când la mine, când la Irina.

Irina a dat să spună ceva, dar s-a răzgândit. — Nimic… doar oboseală.

Am știut atunci că secretul acesta va exploda mai devreme sau mai târziu. Și că eu voi fi prinsă la mijloc.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, am privit pozele vechi cu Radu copil și m-am rugat la Dumnezeu să-mi dea înțelepciune. Ce era corect? Să-i spun lui Radu? Să păstrez secretul Irinei?

A doua zi dimineață, Irina a venit la mine cu ochii umflați de plâns.

— Maria, trebuie să mă ajuți. Ana vrea să ne vedem sâmbătă. Nu pot singură.

Am luat-o în brațe și i-am șoptit: — Nu ești singură. Merg cu tine.

Sâmbătă dimineață am plecat împreună spre cafeneaua din centru. Inima îmi bătea nebunește. Când am intrat, am văzut-o pe Ana: o fată de vreo 17 ani, cu părul lung și ochii verzi ca ai Irinei.

— Bună… — a spus Ana timid. — Tu ești mama mea?

Irina a izbucnit în plâns și a dat din cap afirmativ. Eu am stat lângă ele ca o umbră, simțind că asist la ceva sfânt și dureros în același timp.

Au vorbit ore întregi: despre copilăria Anei la familia adoptivă din Ploiești, despre visele ei, despre dorința de a-și cunoaște rădăcinile. Irina tremura toată și repeta mereu: — Îmi pare rău… îmi pare atât de rău…

Când am ajuns acasă, Radu ne aștepta în sufragerie.

— Unde ați fost? — a întrebat el suspicios.

Irina s-a uitat la mine disperată. Am știut că nu mai putem ascunde adevărul.

— Radu… trebuie să-ți spun ceva important…

A urmat o discuție cumplită. Radu a urlat, a spart un pahar de nervi și a ieșit trântind ușa. Copiii au început să plângă speriați. Eu am încercat să-i liniștesc pe toți, dar simțeam că familia noastră se destramă sub ochii mei.

Zilele următoare au fost un coșmar: Radu nu vorbea cu Irina, copiii simțeau tensiunea și mă întrebau mereu ce se întâmplă. Vecinii au început să bârfească; într-un cartier ca Berceniul nu poți ascunde nimic mult timp.

Într-o seară, l-am găsit pe Radu pe balcon, fumând nervos.

— Mamă… tu știai? — m-a întrebat el cu voce stinsă.

— Am aflat recent… Dar te rog să nu judeci prea aspru. Irina a făcut ce-a crezut că e mai bine atunci.

Radu a oftat adânc: — Nu știu dacă pot s-o iert…

— Dacă tu n-o ierți, cine s-o facă? Familia e tot ce avem pe lumea asta.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Ana venea din când în când în vizită; copiii au acceptat-o greu la început, dar apoi au început s-o placă. Radu încă era distant cu Irina, dar încet-încet au început să vorbească din nou.

Într-o duminică după-amiază, eram toți la masă: eu, Radu, Irina, copiii și Ana. M-am uitat la ei și mi-am dat seama cât de fragil e echilibrul unei familii și cât de ușor poate fi zdruncinat de un secret ascuns prea mult timp.

M-am ridicat și am spus:

— Viața ne pune la încercare în cele mai neașteptate moduri. Dar dacă nu ne iertăm unii pe alții și nu rămânem împreună… ce ne mai rămâne?

Acum mă întreb: câte familii trăiesc cu astfel de secrete? Și câți dintre noi avem curajul să iertăm cu adevărat? Poate că doar vorbind despre ele putem găsi puterea să mergem mai departe.