Umbrele unei noi vieți: Povestea Mariei și a drumului spre lumină

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să trăiesc așa! Ți-am spus de atâtea ori că nu mă simt bine aici!
Vocea lui Lucian răsuna în bucătăria rece, printre pereții scorojiți ai casei vechi pe care abia o cumpărasem. Era trecut de miezul nopții, iar copiii dormeau în camera lor, sub pături groase, cu fețele ascunse de frig. Eu stăteam la masă, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.
— Și ce vrei să facem? Să ne întoarcem la oraș? Să recunoaștem că am dat greș? am întrebat încet, fără să-l privesc.
Lucian a oftat adânc și a ieșit trântind ușa. A doua zi dimineață, nu l-am mai găsit. Pe masă era o hârtie mototolită: „Nu pot să mai stau. Aveți grijă de voi.”

Am rămas singură cu Ana și Vlad, copiii noștri de 8 și 11 ani. Casa era rece, lemnele se terminau, iar banii din cont se împuținau pe zi ce trece. Satul era departe de orice oraș mare, iar vecinii ne priveau cu suspiciune. „Orășenii”, șușoteau când treceam pe uliță.

În primele zile după plecarea lui Lucian, am fost ca o umbră. Mă trezeam dimineața și mă uitam la tavanul crăpat, întrebându-mă cum voi reuși să le pun copiilor ceva pe masă. Ana plângea des noaptea, iar Vlad se închidea în el, refuzând să vorbească despre tatăl lui.

Într-o dimineață geroasă de februarie, am găsit-o pe Ana în bucătărie, încercând să aprindă focul. Avea mâinile roșii de frig și ochii umflați de plâns.
— Mami, când vine tata acasă?
M-am aplecat lângă ea și am strâns-o la piept.
— Nu știu, iubita mea. Dar suntem împreună și vom reuși.

Adevărul era că nu aveam nicio idee cum vom reuși. Am început să caut de lucru prin sat: curățenie la bătrâni, ajutor la grădinărit sau la animale. Unii mă primeau cu milă, alții cu neîncredere. Doamna Stanciu, o văduvă din capătul satului, mi-a dat de lucru la curățat grajdul și la cules ouăle din coteț.
— Nu-i ușor la țară, Maria. Dar dacă vrei să rămâi aici, trebuie să te ții tare.

Seara, când copiii adormeau, mă uitam pe fereastră la câmpul acoperit de zăpadă și mă întrebam dacă nu cumva am greșit acceptând totul fără să lupt pentru mine. Îmi aminteam de mama mea care îmi spunea mereu: „Femeia trebuie să fie supusă, să nu ridice glasul.” Așa am crescut: să nu deranjez, să nu cer prea mult.

Într-o zi, Vlad s-a întors acasă cu ochiul vânăt.
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic…
— Vlad!
— Copiii râd de mine că tata ne-a lăsat și că suntem săraci.

M-am simțit neputincioasă și furioasă. Am mers la școală și am cerut să vorbesc cu doamna învățătoare.
— Știți cum sunt copiii… Dar poate ar trebui să vă gândiți dacă nu ar fi mai bine pentru ei să vă întoarceți la oraș.

Dar unde? Nu aveam unde să mergem. Apartamentul din oraș fusese vândut ca să cumpărăm casa asta veche. Nu aveam pe nimeni care să ne ajute.

Într-o seară, Ana mi-a spus:
— Mami, eu vreau să plecăm de aici. Mi-e dor de prietenele mele.
Am simțit cum mi se rupe inima.

Am încercat să le fac viața mai ușoară: am plantat legume în grădină primăvara următoare, am crescut două găini primite de la doamna Stanciu și am început să vând ouă la piață. Dar banii abia ajungeau pentru strictul necesar. Copiii erau tot mai retrași, iar eu tot mai obosită.

Într-o zi de vară, Lucian a apărut pe neașteptate la poartă. Era slab, neras și avea ochii goi.
— Am venit să văd dacă sunteți bine.
Nu am știut ce să-i spun. Ana s-a ascuns după mine, iar Vlad s-a uitat la el fără nicio expresie.
— De ce ai plecat? l-am întrebat cu voce tremurată.
— Nu am putut… M-a sufocat totul…
Apoi a plecat din nou fără să spună nimic altceva.

După acea vizită, copiii au început să mă întrebe tot mai des despre tatăl lor. Le-am spus adevărul: că uneori oamenii nu pot duce greutățile vieții și fug.

Anii au trecut greu peste noi. Am rămas mereu la marginea satului, mereu priviți ca „cei fără bărbat”. Am muncit din greu pentru fiecare leu câștigat. Vlad a terminat opt clase și a plecat la oraș să muncească pe șantier. Ana a rămas cu mine până când s-a măritat cu un băiat din satul vecin.

Acum stau singură în casa veche și mă uit la pozele copiilor pe raftul din sufragerie. Îmi dau seama că viața nu e niciodată cum ne-o imaginăm și că uneori curajul nu înseamnă să câștigi lupta, ci doar să reziști încă o zi.

Oare câte femei ca mine trăiesc în umbra fricii și a rușinii? Oare când vom avea curajul să cerem mai mult pentru noi și pentru copiii noștri?