„Un singur nepot îmi ajunge!”: Cum soacra mea a reușit să ne dezbine familia

— Ana, să știi că un singur nepot îmi ajunge! Nu mai faceți copii, că nu am timp și nici chef să mă ocup de mai mulți!

Am simțit cum mi se taie respirația. Eram în bucătăria noastră mică din Ploiești, cu mâinile pe burtica ce începea să se rotunjească. Soacra mea, doamna Viorica, stătea cu brațele încrucișate, privindu-mă de parcă tocmai îi spusesem că vreau să vând casa. Nu știam ce să răspund. M-am uitat la Mihai, soțul meu, care tocmai intrase cu o pungă de cartofi. A văzut scena și a înghețat.

— Mamă, ce vorbești acolo? a încercat el să detensioneze atmosfera.

— Ce să vorbesc? Să nu vă mai întindeți mai mult decât vă e plapuma! Un copil e destul! Eu nu pot să fiu la dispoziția voastră mereu!

Mihai a oftat și a dat din cap, dar nu a zis nimic. Eu am simțit cum lacrimile îmi ard ochii. Nu era prima dată când doamna Viorica încerca să-și impună voința în casa noastră, dar de data asta mă durea altfel. Eram însărcinată, vulnerabilă, și aveam nevoie de sprijin, nu de reproșuri.

După ce a plecat, Mihai a încercat să mă liniștească:

— Las-o, Ana, știi cum e ea… Nu te consuma.

— Dar cum să nu mă consum? E mama ta! Cum poate să spună așa ceva? Copilul ăsta nu merită dragostea ei?

Mihai s-a uitat la mine cu ochii lui blânzi, dar obosiți. Știam că și el era prins la mijloc, între mine și mama lui. Dar eu aveam nevoie ca el să fie de partea mea.

A doua zi, am primit un mesaj de la cumnata mea, Simona: „Am auzit că iar sunteți în scandal cu mama. Ce-ați mai făcut?”

Am simțit cum mă sufoc. Simona mereu era de partea mamei lor, iar eu eram mereu „străina” care stricase echilibrul familiei. Am răspuns scurt: „Nu e scandal. Doar neînțelegeri.”

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Doamna Viorica nu mai venea pe la noi ca înainte și nici nu mă suna. Când am născut-o pe Maria, al doilea nostru copil, a venit la spital doar pentru câteva minute.

— Să fie sănătoasă… Dar să știți că eu nu pot să vă ajut prea mult. Am și eu viața mea!

Am simțit cum mă prăbușesc. Mamele celorlalte femei din salon veneau cu pachete, cu flori, cu zâmbete largi. Mama mea murise când aveam 18 ani. Mi-a lipsit atunci mai mult ca oricând.

Acasă, Mihai încerca să fie peste tot: la serviciu, cu Vlad (primul nostru băiat), cu Maria cea mică și cu mine, care eram epuizată. Simona venea din când în când și făcea observații:

— Nu-i dai prea mult lapte? Nu vezi că plânge? Poate nu te pricepi…

Îmi venea să țip. Dar tăceam. Nu voiam scandaluri.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit greu și Maria plângea neconsolată, Mihai s-a prăbușit pe canapea:

— Ana, nu mai pot… Parcă totul se destramă între noi.

— De ce? Pentru că mama ta nu ne ajută? Pentru că Simona mă critică mereu?

— Pentru că nu mai suntem o familie… Parcă suntem fiecare pe insula lui.

Am izbucnit în plâns. Îmi doream atât de mult ca ai mei copii să crească într-o familie unită! Dar simțeam că soacra mea ne-a pus o barieră invizibilă între noi.

Într-o zi, Vlad s-a întors de la grădiniță trist:

— Mami, bunica Viorica a venit la serbare la Andrei (fiul Simonei). Pe mine de ce nu m-a văzut?

Mi s-a rupt sufletul. Am încercat să-i explic că bunica are multe pe cap, dar adevărul era altul: îl prefera pe Andrei pentru că era „primul nepot”, „băiatul Simonei”, „copilul perfect”.

Am început să mă întreb dacă nu cumva greșisem eu undeva. Poate nu eram suficient de bună pentru familia lor? Poate copiii mei nu meritau dragostea bunicii?

Într-o duminică, am decis să mergem toți la masa de prânz la doamna Viorica acasă. Am vrut să încercăm să reparăm ceva.

— Mamă, am venit cu toții. Poate stăm împreună azi…

Ea ne-a privit rece:

— Nu am pregătit decât pentru trei persoane. Nu știam că veniți toți.

Simona și Andrei erau deja acolo. Masa era pusă doar pentru ei și pentru doamna Viorica.

Mihai a răbufnit:

— Mamă, chiar atât de mult te deranjează familia mea?

— Nu mă deranjează! Dar nu pot să fiu bunică pentru toată lumea! Eu am crescut doi copii singură! Acum vreau liniște!

Am plecat acasă fără să mâncăm. În mașină, Vlad plângea că îi era foame, Maria plângea din cauza colicilor, iar Mihai conducea în tăcere.

Seara aceea ne-a schimbat pe toți. Mihai a decis să punem limite clare:

— Ana, de azi înainte familia noastră suntem noi patru. Nu mai cerem nimic de la mama sau de la Simona. Ne descurcăm singuri!

A fost greu la început. Am simțit lipsa unui sprijin real — financiar, emoțional sau doar o vorbă bună. Dar încet-încet am început să ne apropiem unii de alții mai mult ca niciodată.

Vlad și Maria au crescut frumos, chiar dacă bunica Viorica venea rar și doar la zilele lor de naștere — și atunci aducea cadouri doar pentru Vlad sau doar pentru Maria, niciodată pentru amândoi.

Au trecut anii. Relația cu soacra mea a rămas rece și distantă. Simona încă mă privește ca pe o intrusă.

Dar într-o seară târzie, după ce copiii au adormit și Mihai citea ziarul în bucătărie, m-am uitat la el și am întrebat:

— Oare cât rău poate face o singură propoziție spusă la nervi? Oare câte familii se destramă din cauza orgoliilor și a lipsei de iubire?

Poate voi aveți răspunsuri sau povești asemănătoare…