Ușa încuiată și adevărul nerostit: Ce am descoperit în casa fiului meu

— Ivan! Ivan, deschide, te rog! Am bătut cu insistență în ușa apartamentului, simțind cum inima îmi bate tot mai tare. Era ora zece dimineața, o oră la care știam că Ivan și Leila ar trebui să fie acasă. Nu anunțasem vizita, dar eram mama lui, nu? Aveam dreptul să-mi văd copilul oricând.

Am așteptat câteva secunde, apoi am încercat clanța. Era încuiat. Am scos cheia de rezervă din geantă — o aveam de când s-au mutat aici, „pentru orice eventualitate”, cum spusese Ivan. Am intrat încet, cu un sentiment ciudat de vinovăție amestecat cu îngrijorare. În hol era liniște, prea multă liniște. Din dormitor se auzeau voci înfundate.

— Nu mai pot, Leila! Nu mai pot să trăiesc așa! vocea fiului meu era spartă, aproape de lacrimi.

— Ivan, te rog, nu acum… dacă află mama ta, o să fie un dezastru, răspunse Leila, cu voce joasă.

Am rămas încremenită. Ce nu trebuia să aflu? Ce ascundeau? Am făcut un pas înainte și am deschis ușa dormitorului. Ivan stătea pe marginea patului, cu fața în mâini. Leila plângea în tăcere lângă el. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Ce se întâmplă aici? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurândă.

Ivan s-a ridicat brusc, surprins și rușinat.

— Mamă… nu trebuia să vii fără să anunți…

Leila a încercat să-și șteargă lacrimile, dar ochii îi erau roșii.

— Ce se întâmplă? Repetați mereu că sunteți bine… Voi doi ascundeți ceva de mine?

Ivan s-a uitat la mine cu o privire pe care nu i-o mai văzusem niciodată: obosită, resemnată.

— Mamă… nu mai merge între noi. De luni de zile ne certăm aproape zilnic. Leila vrea să plece la mama ei, iar eu… eu nu mai știu cine sunt.

Am simțit cum mă prăbușesc pe marginea patului. Toată imaginea familiei perfecte pe care o credeam reală s-a spulberat într-o clipă. M-am uitat la Leila — fata aceea blândă pe care o primisem ca pe propria fiică — și am văzut doar suferință.

— Dar de ce? Ce s-a întâmplat? Voi erați mereu atât de uniți…

Leila a oftat adânc.

— Nu e vina nimănui… sau poate e vina amândurora. Ivan lucrează mult, vine acasă târziu, iar eu mă simt singură. Am încercat să vorbim, dar mereu ajungem la reproșuri. Și… nu putem avea copii. Am fost la doctori, am făcut tratamente… Nimic nu a mers. Asta ne-a rupt încet, fără să ne dăm seama.

Ivan a izbucnit:

— Și tu ai început să mă eviți! Să vorbești mai mult cu mama ta decât cu mine! Să mă faci să mă simt inutil!

M-am ridicat în picioare, simțind că trebuie să fac ceva — orice — ca să-i ajut. Dar ce puteam face? Sufereau amândoi și nu voiau decât să fie lăsați în pace.

— De ce nu mi-ați spus? De ce ați ascuns totul?

Ivan a ridicat din umeri:

— Pentru că mereu ai avut așteptări mari de la noi. Pentru că nu voiam să te dezamăgim.

M-am simțit vinovată. Poate că presiunea mea de a avea „familia perfectă” i-a împins spre tăcere și suferință.

Leila s-a apropiat de mine și m-a luat de mână.

— Nu vrem să suferiți nici dumneavoastră. Dar nu mai putem trăi în minciună.

Am stat acolo toți trei, în tăcere. Fiecare pierdut în propriile gânduri și regrete. Am privit fotografiile de pe perete — zâmbete false din vacanțe forțate, aniversări unde ne prefăceam că totul e bine.

— Poate că ar trebui să ne despărțim pentru o vreme, a spus Ivan încet. Să vedem cine suntem fără presiunea asta continuă.

Am vrut să protestez, să le spun că dragostea poate vindeca totul. Dar am știut că nu ar fi corect. Câteodată, iubirea înseamnă să-i lași pe cei dragi să plece.

Am ieșit din apartament cu sufletul greu. Pe scări am început să plâng în hohote — pentru fiul meu, pentru Leila, pentru mine însămi și pentru toate familiile care trăiesc cu secrete și frici nespuse.

Acum mă întreb: Cât de bine ne cunoaștem cu adevărat copiii? Câte lucruri ascundem unii de alții doar ca să păstrăm aparențele? Poate că e timpul să fim sinceri — chiar dacă adevărul doare.