Vara în care mama soacră mi-a răsturnat viața

— Radu, nu mai pune atâta sare! Vlad are deja probleme cu stomacul!
Vocea ascuțită a mamei soacre răsună din pragul bucătăriei, tăind ca un cuțit liniștea dimineții. Mă opresc din amestecat în oala cu ciorbă și încerc să-mi ascund iritarea. Irina, soția mea, mă privește cu ochii mari peste ziar, încercând să-mi transmită un mesaj mut: „Te rog, nu începe.”

Așa a început vara care mi-a dat viața peste cap. Plănuisem totul: două săptămâni la țară, la părinții mei din Vâlcea, departe de agitația Bucureștiului. Vlad abia aștepta să alerge prin livadă, Irina visa la liniște și eu… eu voiam doar să respir. Dar cu două zile înainte de plecare, Irina a primit un telefon: „Mama vrea să vină cu noi.”

Nu am avut curajul să spun nu. Știam cât de mult înseamnă pentru Irina sprijinul mamei ei după ce a pierdut-o pe bunica anul trecut. Dar nu eram pregătit pentru invazia doamnei Stanciu: ordine peste ordine, critici subtile și priviri care mă făceau să mă simt ca un copil prins cu tema nefăcută.

În prima zi la țară, mama soacră a inspectat fiecare colțișor al casei părinților mei. „Aici miroase a mucegai. Nu e sănătos pentru Vlad!” a decretat ea, ignorând privirea jenată a mamei mele. Tata s-a retras în grădină, bombănind printre dinți.

Seara, la cină, tensiunea plutea în aer ca aburii de la supa fierbinte. — Radu, tu chiar crezi că e normal să lași copilul să stea pe tabletă toată ziua? Pe vremea mea…
Am încercat să glumesc: — Pe vremea dumneavoastră nu era nici curent electric la țară!
Dar nimeni n-a râs. Irina mi-a aruncat o privire tăioasă.

Zilele au trecut greu. Mama soacră se băga peste tot: în bucătărie, în educația lui Vlad, în discuțiile mele cu Irina. Într-o după-amiază, am găsit-o pe Irina plângând în grădină.

— Nu mai pot, Radu… Simt că nu mai am aer. Mama nu mă lasă să iau nicio decizie fără ea.

Am luat-o în brațe și i-am șoptit: — Trebuie să-i spunem adevărul. Că ne sufocă.

Dar Irina s-a speriat: — Dacă se supără? Dacă pleacă și nu mai vorbește cu mine?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la tata, care nu mai ieșea din atelierul lui; la mama, care gătea pe furiș ca să nu fie criticată; la Vlad, care se ascundea cu tableta sub plapumă ca să nu-l vadă bunica Stanciu.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe mama soacră în bucătărie, făcând ordine printre borcanele cu dulceață ale mamei mele.

— Doamnă Stanciu, putem vorbi?

M-a privit surprinsă. — Sigur, Radu. Ce s-a întâmplat?

Mi-am adunat curajul: — Simt că ne e greu tuturor. Știu că vreți ce e mai bine pentru noi, dar uneori ne simțim sufocați. Poate ar fi bine să ne mai lăsați și pe noi să greșim… să fim părinți după capul nostru.

A urmat o tăcere apăsătoare. Apoi a izbucnit: — Voi nu știți cât am suferit când am crescut-o pe Irina singură! Tot ce fac e pentru ea și pentru Vlad! Dacă nu vă place prezența mea, pot pleca!

Irina a intrat exact atunci și a început să plângă. — Mamă, nu asta vrem! Doar… vrem să fim și noi o familie.

A fost o zi lungă și grea. Mama soacră s-a închis în cameră ore întregi. Seara a ieșit palidă și tăcută la masă. Nimeni n-a vorbit prea mult.

În zilele următoare s-a schimbat ceva. Doamna Stanciu s-a retras ușor-ușor din deciziile noastre. A început să stea mai mult cu mama mea la povești despre vremuri vechi. Vlad a prins curaj să iasă afară fără teamă că va fi certat pentru fiecare pas greșit.

La finalul vacanței am simțit că am trecut printr-un test greu. Nu știu dacă relația cu mama soacră va fi vreodată perfectă, dar știu că am făcut primul pas spre adevăr.

Acum mă întreb: câți dintre noi avem curajul să spunem ce simțim cu adevărat celor dragi? Și cât de mult suntem dispuși să sacrificăm liniștea noastră pentru pacea aparentă a familiei?