Ziua în care mi-am dat fiul și nora afară din casă: povestea unei eliberări dureroase

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce Irina mă privea cu ochii ei reci, aproape sfidători. Era trecut de miezul nopții, iar în sufragerie plutea un aer greu, încărcat de reproșuri nespuse și frustrări adunate în luni de conviețuire forțată.

Vlad, fiul meu, stătea pe marginea canapelei, cu umerii căzuți. Îl vedeam cum își frământă mâinile, așa cum făcea când era copil și nu știa dacă să spună adevărul sau să mintă. Dar acum nu mai era copil. Era bărbat, cu o soție care nu mă suporta și care nu pierdea nicio ocazie să-mi amintească asta.

Totul a început când Vlad și Irina au rămas fără apartament. O problemă cu banca, niște rate neplătite—nu am înțeles niciodată exact ce s-a întâmplat. M-au sunat într-o seară: „Mamă, putem sta la tine câteva săptămâni? Până ne punem pe picioare.” Am spus da fără să clipesc. Cum să nu-mi ajut copilul?

Primele zile au fost suportabile. Încercam să nu mă bag peste ei, să le las intimitate. Dar Irina avea mereu ceva de comentat: „Nu găsesc nimic în bucătăria asta!”, „De ce miroase mereu a ciorbă?”, „Vlad, spune-i mamei tale să nu mai intre peste noi în cameră!”

M-am simțit ca o intrusă în propria casă. Vlad nu zicea nimic. Îl vedeam cum se strânge între noi două, incapabil să ia partea cuiva. Într-o seară, după ce am venit obosită de la serviciu, am găsit bucătăria vraiște. Farfurii murdare, resturi peste tot. Am strâns din dinți și am început să spăl vasele. Irina a intrat și a aruncat un „Mulțumim!” ironic peste umăr.

— Vlad, nu crezi că ar trebui să facem și noi ceva prin casă? am întrebat într-o zi.
— Mamă, suntem obosiți… O să facem mâine.

Mâinele acela nu a venit niciodată.

Au trecut săptămâni. Apoi luni. Între timp, eu eram cea care plătea facturile, făcea cumpărăturile, gătea și curăța după ei. Irina lucra de acasă, dar părea mereu ocupată cu ceva important. Vlad își căuta de lucru, dar nu găsea nimic „pe măsura lui”.

Într-o zi, am găsit-o pe Irina vorbind la telefon:
— Nu mai suport! Mă tratează ca pe o servitoare! Dacă nu era Vlad, plecam demult!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Eu eram servitoarea. Eu eram cea care tăcea și înghițea.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului. Am încercat să vorbesc cu Vlad:
— Mamă, nu vreau scandal… Irina e stresată… O să se schimbe lucrurile…

Dar nu s-au schimbat. În schimb, au devenit mai rele. Irina a început să-și aducă prietenele la mine acasă fără să mă întrebe. Râdeau tare, fumau pe balcon și lăsau chiștoacele peste tot. Într-o dimineață am găsit scrumiera răsturnată pe masa din sufragerie.

— Vlad! Nu mai suport! Nu e normal ce se întâmplă!
— Mamă… încearcă să fii mai tolerantă…

Toleranța mea se terminase demult.

Într-o duminică dimineață, când am intrat în bucătărie și am găsit frigiderul gol—deși făcusem cumpărături cu o zi înainte—am simțit că explodez.

— Gata! Ajunge! Nu mai pot trăi așa!

Irina a ridicat ochii din telefon:
— Dacă nu-ți convine, spune-ne direct!

Am inspirat adânc și am spus ceea ce mă durea cel mai tare:
— Vreau să plecați. Aveți două săptămâni să vă găsiți alt loc.

Vlad s-a ridicat brusc:
— Mamă! Cum poți să ne faci asta?
— Cum pot? Cum pot? După luni în care am fost invizibilă pentru voi? După ce mi-ați transformat casa într-un câmp de bătălie?

Irina a început să plângă teatral:
— Vlad, hai să plecăm acum! Nu mai suport!

Au plecat după zece zile. Fără să-și ia rămas bun. Fără mulțumiri. Doar cu ușa trântită și un gol imens în sufletul meu.

Primele nopți au fost cumplite. M-am plimbat prin casă ca o fantomă, ascultând ecoul pașilor lor dispărând din viața mea. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă sunt o mamă rea. Dar apoi am început să respir din nou. Să-mi aud gândurile fără zgomotul lor constant.

Uneori mă sună Vlad. Vorbim scurt, despre vreme sau facturi. Relația noastră s-a răcit, dar eu simt că m-am regăsit pe mine însămi.

Mă întreb: câte mame trăiesc cu vinovăția asta? Câte femei uită de ele pentru copiii lor adulți? Oare chiar trebuie să suferim la nesfârșit pentru dragoste? Sau avem dreptul la liniște?