„Îmi pare rău, Maria. Așteptam pe altcineva. Te rog să nu fii supărată”: Lidia Încă Speră Că Copiii Ei O Vor Vizita

Lidia locuiește chiar peste drum de mine, într-o casă micuță cu un gard alb. Suntem prietene de când îmi amintesc. Legătura noastră este puternică; ea știe fiecare detaliu din viața mea, iar eu știu fiecare detaliu din a ei. Lidia are trei copii: Mihai, Sorina și Emilia. I-a crescut singură după ce soțul ei a plecat când copiii erau încă foarte mici. Lidia nu s-a recăsătorit niciodată; și-a dedicat toată dragostea și energia creșterii copiilor ei.

Casa ei este plină de amintiri din copilăria lor—fotografii înrămate pe pereți, lucrări manuale din proiectele școlare și un scaun balansoar uzat unde le citea povești înainte de culcare. În ciuda distanței care îi separă acum, dragostea Lidiei pentru copiii ei nu a scăzut niciodată.

Mihai locuiește în București, lucrând ca analist financiar. Sorina s-a mutat la Cluj-Napoca pentru a urma o carieră în actorie, iar Emilia s-a stabilit la Timișoara, unde lucrează ca asistentă medicală. Toți au vieți ocupate, pline de responsabilități și angajamente care îi împiedică să-și viziteze mama atât de des cât ar trebui.

Lidia își petrece majoritatea zilelor singură, îngrijindu-și grădina sau tricotând lângă fereastră. Vorbește adesea despre copiii ei cu un amestec de mândrie și dor. „Mihai tocmai a fost promovat,” spune ea cu un zâmbet, sau „Ultimul film al Sorinei va apărea luna viitoare.” Dar întotdeauna există o urmă de tristețe în ochii ei, o dorință tăcută ca ei să vină acasă mai des.

Într-o sâmbătă după-amiază, am decis să o vizitez pe Lidia cu o plăcintă cu mere proaspăt coaptă. Când am ajuns pe veranda ei, am observat că deja aranja masa pentru ceai. „Oh, Maria,” a spus ea când m-a văzut, „Așteptam pe altcineva. Te rog să nu fii supărată.”

Știam pe cine aștepta—copiii ei. Menționase mai devreme în săptămână că Mihai ar putea să o viziteze în acest weekend. Dar pe măsură ce orele treceau și soarele începea să apună, devenea clar că nu va veni.

Am stat împreună pe veranda ei, sorbind ceai și mâncând plăcintă. Lidia încerca să-și ascundă dezamăgirea, dar era evident în felul în care tot arunca priviri spre drum, sperând să vadă mașina lui Mihai oprind.

„Crezi că vor mai veni vreodată?” m-a întrebat ea încet.

Nu știam ce să-i spun. Voiam să o reasigur, să-i spun că bineînțeles că vor veni înapoi, că o iubesc și le este dor de ea la fel de mult cum îi este și ei dor de ei. Dar adevărul era că nu știam dacă vor veni.

Pe măsură ce seara devenea tot mai întunecată, speranța Lidiei părea să se stingă odată cu lumina. A oftat și s-a ridicat, adunând ceștile și farfuriile goale. „Ei bine, poate data viitoare,” a spus ea cu un zâmbet forțat.

Am ajutat-o să facem curat și apoi m-am întors acasă, cu inima grea de tristețe pentru prietena mea dragă. Copiii Lidiei aveau acum propriile lor vieți, pline de bucurii și lupte proprii. Dar în absența lor, au lăsat în urmă o mamă care încă îi aștepta, care încă spera că într-o zi se vor întoarce la ea.

Lidia continuă să aștepte, fiecare zi amestecându-se cu următoarea în aceeași rutină de grădinărit, tricotat și speranță. Casa ei rămâne un altar al familiei pe care a avut-o odată, un testament al dragostei și sacrificiului unei mame care a dat totul pentru copiii ei.

Dar pe măsură ce anii trec și vizitele devin și mai rare, e greu să nu te întrebi dacă speranța Lidiei va fi vreodată împlinită. Deocamdată, rămâne singură în casa ei micuță de peste drum, așteptând ziua când copiii ei se vor întoarce în sfârșit acasă.