Ai privit cum se destramă căsnicia mea – povestea unei fiice care își acuză mama de indiferență

— Nu pot să cred, mamă, că ai stat și te-ai uitat cum totul se prăbușește! am țipat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în mijlocul bucătăriei reci, unde abia dacă mai răsuna ecoul vechilor noastre discuții. Mama s-a uitat la mine cu acea privire pe care o uram cel mai tare: calmă, resemnată, ca și cum totul era firesc, ca și cum nu era vina nimănui.

— Wiktoria, fiecare are drumul lui. Nu puteam să mă bag între tine și Radu. Așa am crezut că e mai bine…

Am izbucnit în plâns. M-am prăbușit pe scaunul vechi de lângă masă, același pe care stăteam când eram copil și îi povesteam mamei despre visele mele. Acum, tot ce simțeam era un gol imens și o furie care mă ardea pe dinăuntru.

Când Radu a plecat, lumea mea s-a prăbușit. Nici nu știu exact când au început să se strice lucrurile între noi. Poate când el a început să stea tot mai mult la serviciu, iar eu să mă simt tot mai singură. Poate când am început să ne certăm din orice: cine spală vasele, cine plimbă câinele, cine uită să cumpere pâine. Dar cel mai tare m-a durut că mama nu a spus nimic. Niciodată.

— Ți-am spus de atâtea ori că nu mai pot, că nu mă mai înțeleg cu el! De ce nu ai făcut nimic? De ce nu ai zis nimic?

Mama a oftat adânc și a privit pe fereastră, spre blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești.

— Am crezut că ești puternică. Că trebuie să înveți singură. Și eu am trecut prin asta cu tatăl tău. N-a fost nimeni să mă ajute.

— Dar eu nu sunt tu! am urlat, simțind cum mi se rupe ceva în piept.

Adevărul e că mereu am simțit că trebuie să mă descurc singură. Când eram mică și tata pleca zile întregi la muncă prin țară, mama nu plângea niciodată în fața mea. Își ținea lacrimile pentru nopțile târzii, când credea că dorm. Poate de atunci am învățat să tac și eu, să nu cer ajutor, să cred că dacă vorbesc despre durere o fac reală.

Dar acum, după divorț, după ce Radu a plecat cu tot cu hainele lui și cu jumătate din visele mele, nu mai pot să tac. Nu mai pot să accept că tăcerea e o soluție.

— Știi ce e cel mai greu? Că m-am simțit invizibilă. Că nici tu nu m-ai văzut. Că ai preferat să te faci că nu vezi cât sufăr.

Mama s-a apropiat încet de mine și mi-a pus mâna pe umăr. Gestul ei cald m-a făcut să izbucnesc din nou în plâns.

— Nu știu cum să fiu altfel, Wiktoria. Am crezut că dacă nu mă bag, nu stric mai mult. Poate am greșit…

Am rămas așa, în tăcere, minute bune. În bucătăria noastră mică mirosea a cafea rece și a regrete nespuse. M-am gândit la toate momentele în care aș fi avut nevoie doar de o vorbă bună de la ea: „Va fi bine”, „Sunt aici”, „Nu ești singură”. Dar mama nu știa să spună astfel de lucruri. Poate nici nu le auzise vreodată de la bunica.

După divorț, zilele mele au devenit o succesiune de rutine goale: serviciu – acasă – supermarket – pat gol – tavan alb. Prietenele mele s-au îndepărtat încet-încet; fiecare avea familia ei, grijile ei. Radu nu mi-a mai scris niciun mesaj după ce a semnat actele. Mama venea uneori cu ciorbă sau cu plăcintă cu mere, dar niciodată nu întreba cum mă simt cu adevărat.

Într-o seară, după o zi lungă la birou, am găsit-o pe mama în fața blocului, vorbind cu vecina noastră, doamna Ilinca.

— Săraca Wiktoria… greu e să fii singură la vârsta asta! am auzit-o pe Ilinca șoptind.

— E puternică fata mea, s-a descurcat mereu singură, a răspuns mama cu mândrie tristă.

Atunci am simțit un val de furie și rușine. Nu voiam să fiu „puternică”. Voiam doar să fiu văzută, acceptată cu slăbiciunile mele.

Într-o duminică dimineață, am decis să-i spun mamei tot ce simt. Am invitat-o la mine la cafea și am început:

— Mamă, știi… poate că tu ai vrut să mă protejezi lăsându-mă să mă descurc singură. Dar eu am avut nevoie de tine. Nu ca de o bucătăreasă sau menajeră. Ca de o mamă care să mă țină în brațe când mi-e frică.

Mama s-a uitat la mine lung și ochii i s-au umplut de lacrimi pentru prima dată după mulți ani.

— Îmi pare rău, Wiktoria… N-am știut cum să fac altfel. M-am temut că dacă mă bag stric mai mult… Așa am fost crescută și eu.

Am plâns amândouă atunci, fără rușine. Pentru prima dată după mult timp m-am simțit din nou copilul ei.

Dar rana rămâne acolo. Încerc să o iert pe mama pentru tăcerea ei, dar uneori mă întreb dacă n-ar fi fost altfel viața mea dacă ar fi avut curajul să se implice. Dacă ar fi spus: „Nu ești singură.”

Oare câți dintre noi trăim cu această tăcere între generații? Oare cât de mult ne costă lipsa unui simplu „Sunt aici pentru tine”? Voi cum ați reacționa dacă ați fi în locul meu sau al mamei mele?