Alungată din Familie pentru Că Am Rămas Însărcinată, Dar După Zece Ani Părinții Mei Au Cerut Ajutorul Meu

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Irina! Ai distrus tot ce am construit pentru tine! — vocea tatălui meu, domnul Popescu, răsuna în sufrageria mică, cu pereții tapetați cu flori decolorate. Mama plângea în tăcere, cu mâinile strânse la piept, iar eu stăteam în picioare, cu ochii în pământ, simțind cum lumea mea se prăbușește. Aveam doar 17 ani și tocmai le spusesem că sunt însărcinată cu băiatul pe care îl iubeam din liceu, Radu.

— Nu mai ai ce căuta aici! — a spus mama printre suspine. — Ne-ai făcut de râs în tot cartierul!

Am ieșit pe ușă cu o geantă veche și câteva haine, simțind cum frigul serii de noiembrie mă pătrunde până în oase. Radu m-a așteptat la colțul blocului, cu ochii roșii de la plâns. — O să fie bine, Irina. O să ne descurcăm noi cumva, mi-a spus el, dar nici el nu părea convins.

Am stat la început la mătușa lui Radu, într-o garsonieră din Drumul Taberei. Era greu. Mătușa era bolnavă și abia se descurca cu banii. Radu lucra la un service auto, iar eu am încercat să termin liceul la seral. Când s-a născut Maria, fetița noastră, am simțit pentru prima dată că viața are sens, chiar dacă eram obosită și speriată.

Anii au trecut greu. Am crescut-o pe Maria printre lipsuri și griji. Într-o zi, când avea cinci ani, am găsit-o pe mama la ușa blocului nostru. Avea ochii umflați și părea mai bătrână cu zece ani.

— Irina… pot să te văd? — a întrebat ea timid.

— De ce ai venit? — am întrebat eu rece. — Ai spus că nu mai am ce căuta acasă.

— Știu… dar mi-e dor de tine. Și de nepoata mea. Poate… poate putem vorbi.

Nu am putut să o primesc atunci. Rănile erau prea proaspete. Dar timpul a trecut și viața ne-a pus la încercare din nou.

Zece ani după ce am fost dată afară din casă, într-o dimineață ploioasă de martie, am primit un telefon de la tata. Vocea lui era slabă, aproape de nerecunoscut.

— Irina… mama ta e bolnavă. Are nevoie de ajutor. Nu avem bani pentru tratament. Te rog…

M-am uitat la Maria, care făcea teme la masă. Avea deja zece ani și semăna leit cu mine când eram mică. M-am gândit la toate nopțile în care am plâns după părinții mei, la toate zilele în care mi-am dorit să mă strângă cineva în brațe și să-mi spună că totul va fi bine.

Am mers la spital și am găsit-o pe mama întinsă pe un pat alb, cu perfuzia în mână. Tata stătea lângă ea, cu ochii pierduți.

— Irina… — a șoptit mama când m-a văzut. — Îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut. Am fost proști și orgolioși. Nu am știut să te iubim așa cum aveai nevoie.

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri. M-am apropiat și i-am luat mâna în a mea.

— Am avut nevoie de voi atunci… dar acum sunt aici pentru că sunteți părinții mei.

Am început să îi ajut cu tot ce am putut: bani pentru tratament, cumpărături, drumuri la farmacie. Maria venea cu mine și îi spunea bunicii povești despre școală și prieteni.

Radu m-a întrebat într-o seară:

— Nu ți-e greu să-i ajuți după tot ce ți-au făcut?

— Ba da, dar nu pot să-i las așa. Poate că sângele chiar nu se face apă…

Familia noastră s-a schimbat mult după acea perioadă. Mama s-a făcut bine încet-încet, iar tata a început să vină mai des pe la noi. Au încercat să recupereze timpul pierdut cu Maria și cu mine. Dar rănile nu s-au vindecat complet niciodată.

Uneori mă uit la Maria și mă întreb dacă aș fi putut face altfel lucrurile. Dacă ar fi trebuit să-i iert mai devreme sau dacă ar fi trebuit să-i las să sufere consecințele propriilor decizii.

Dar viața nu e niciodată alb-negru. E plină de nuanțe de gri, de alegeri grele și de iertări imposibile.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi am fi avut puterea să iertăm? Sau poate… câți dintre noi am fi avut curajul să cerem iertare?