Am început să trăiesc după 60 de ani: Curajul de a fi eu însămi

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să fiu invizibilă în propria mea casă! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce îmi strângeam palmele reci una într-alta. Maria, prietena mea din copilărie, mă privea cu ochii mari, neștiind dacă să mă îmbrățișeze sau să mă lase să plâng. Era prima dată când rosteam cu voce tare ceea ce simțeam de ani de zile: că nu mai sunt eu însămi, că m-am pierdut printre dorințele și așteptările altora.

Am crescut într-un sat mic din județul Alba, unde femeile nu aveau voie să viseze prea mult. Mama îmi spunea mereu: „Eliso, să fii cuminte, să nu superi lumea, să-ți respecți bărbatul și să-ți crești copiii.” Și eu am ascultat. La 22 de ani m-am măritat cu Gheorghe, un bărbat muncitor, dar aspru. Nunta a fost mare, cu lăutari și sarmale, dar eu țin minte doar privirea rece a soacrei mele, Viorica, care mi-a șoptit la ureche: „Să nu uiți niciodată că aici eu sunt stăpâna.”

Anii au trecut ca o apă tulbure. Am născut doi copii, pe Radu și pe Anca. Am muncit la CAP, am crescut găini și porci, am spălat rufe la mâna în curte iarna, când mi se lipeau degete de ligheanul înghețat. Gheorghe venea acasă obosit și tăcut, iar Viorica îmi număra fiecare greșeală: „Nu ai pus destulă sare în ciorbă”, „Copiii nu-s destul de curați”, „Nu știi să fii femeie.”

Într-o zi, când Anca avea doar 7 ani, am găsit-o plângând în șură. „De ce plângi, mamă?” am întrebat-o. „Bunica a zis că nu sunt bună de nimic, ca tine…” Atunci am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Dar n-am avut curaj să ripostez. Mi-am spus că trebuie să rabd pentru copii.

Au trecut anii. Copiii au crescut și au plecat la oraș. Radu s-a făcut inginer la Cluj, Anca a devenit profesoară la Sibiu. Eu am rămas cu Gheorghe și cu Viorica. Casa era tot mai goală, iar eu tot mai mică în ea. Seara mă uitam la televizor fără să văd nimic, doar ca să nu aud liniștea apăsătoare.

Într-o iarnă grea, Viorica a căzut și s-a îmbolnăvit. Am îngrijit-o zi și noapte, fără să aud vreun mulțumesc. Gheorghe era tot mai ursuz. Într-o seară, după ce i-am adus ceaiul la pat soacrei mele, am auzit-o spunând: „Elisabeta e bună doar la treabă. Femeie fără vlagă.” Atunci am simțit că nu mai pot.

După moartea Vioricăi, Gheorghe s-a închis în el. Nu mai vorbea decât despre pământuri și bani. Îmi reproșa că nu sunt destul de pricepută la nimic: „Nici copiii nu ne vizitează destul! Ce mamă ești tu?”

Într-o zi de primăvară, când aveam 60 de ani împliniți, m-am privit în oglindă și nu m-am recunoscut. Aveam părul alb ca neaua și ochii goi. Mi-am spus: „Dacă nu fac ceva acum, o să mor fără să fi trăit vreodată.”

Am început să ies la plimbare prin sat. La început lumea mă privea ciudat: „Ce-i cu Elisabeta? A înnebunit?” Dar eu mergeam mai departe. Am început să citesc cărți de la biblioteca din comună — ceva ce nu făcusem niciodată pentru mine. Am descoperit poeziile lui Nichita Stănescu și am plâns citindu-le.

Într-o zi, Maria m-a invitat la o întâlnire cu alte femei din sat care croșetau pentru copiii orfani. M-am dus timidă, dar acolo am simțit pentru prima dată că sunt ascultată. Am început să râd din nou.

Gheorghe nu a înțeles schimbarea mea. „Ce-ți trebuie ție ieșiri? Stai acasă!” Dar eu nu m-am mai oprit. Am început să merg la oraș la Anca, să stau cu nepoata mea, Ilinca. Am simțit pentru prima dată bucuria de a fi bunică fără frică.

Într-o seară, Radu m-a sunat: „Mamă, te simt altfel… Ce s-a întâmplat?” I-am spus: „Am început să trăiesc pentru mine.” A tăcut o clipă și apoi mi-a zis: „Mă bucur pentru tine.”

Au trecut doi ani de atunci. Gheorghe s-a stins într-o toamnă ploioasă. Am plâns pentru omul care mi-a fost soț, dar nu pentru viața pe care am dus-o lângă el.

Acum am 62 de ani și simt că abia acum respir cu adevărat. Îmi place să merg la întâlnirile cu femeile din sat, să citesc poezii și să scriu scrisori nepoatei mele. Merg la biserică duminica și mă rog pentru liniște.

Uneori mă întreb: De ce trebuie femeile din satele noastre să-și sacrifice viața pentru alții? De ce ne e atât de greu să spunem „ajunge”? Poate povestea mea va da curaj altora să-și găsească vocea.

Oare câte Elisabete mai trăiesc în tăcere? Câte dintre noi avem curajul să ne alegem pe noi însene înainte de a fi prea târziu?