Când cineva îți fură visul: Povestea Anei dintr-un birou bucureștean

— Ana, vino puțin până la mine în birou, te rog. Vocea Monicăi, șefa mea, suna ciudat de calmă la capătul firului. Am simțit cum inima mi-o ia razna, de parcă ar fi știut deja ce urmează. M-am ridicat mecanic de la birou, încercând să-mi ascund emoțiile în fața colegilor. Toți știau că astăzi urma să se anunțe cine va prelua poziția de coordonator de proiect — poziția pentru care muncisem nopți întregi, sacrificând weekenduri și chiar aniversarea fiului meu, Vlad.

Când am intrat în biroul Monicăi, am văzut-o pe Irina deja așezată pe scaunul din fața biroului. Irina, colega aceea nouă, mereu cu zâmbetul pe buze și cu replici gata să impresioneze. M-am așezat și eu, încercând să-mi țin mâinile nemișcate.

— Ana, știu cât ai muncit pentru proiectul ăsta și cât de mult ți-ai dorit promovarea. Dar după multe discuții cu managementul, am decis că Irina va prelua rolul de coordonator. Credem că are energia potrivită pentru a aduce un suflu nou echipei.

Am simțit cum tot sângele mi se scurge din obraji. Am încercat să zâmbesc, dar buzele mi s-au strâns într-o grimasă ciudată. Irina a schițat un zâmbet vinovat și a spus încet:

— Îmi pare rău, Ana. Știu că tu ai pus bazele proiectului…

Nu am mai auzit restul. Zgomotul din urechi îmi acoperea orice alt sunet. Am ieșit din birou cu pași repezi, simțind privirile colegilor pe spate. Am intrat direct în baie și m-am sprijinit de chiuvetă. Lacrimile au început să curgă fără să le pot opri.

„De ce? Ce am făcut greșit? De ce nu sunt niciodată suficientă?”

Telefonul a vibrat în buzunar. Era un mesaj de la soțul meu, Cătălin: „Ai aflat ceva? Vlad mă tot întreabă dacă mergem la film diseară.”

Am șters rapid mesajul și mi-am spălat fața cu apă rece. Nu puteam să le spun acasă că am pierdut tot pentru care am luptat. Nu azi.

Seara, acasă, Vlad m-a întâmpinat cu un desen: „Uite, mami! Ești supereroul meu!”

Am zâmbit forțat și l-am strâns în brațe. Cătălin m-a privit lung:

— Ce s-a întâmplat? Pari obosită.

— Nimic… doar o zi lungă la birou.

Am cinat în liniște. Vlad povestea entuziasmat despre excursia de la școală, iar eu mă prefăceam că ascult. În minte îmi răsunau cuvintele Monicăi: „Irina va prelua rolul…”

După ce Vlad s-a culcat, Cătălin s-a apropiat de mine:

— Ana, nu mai poți continua așa. De luni întregi ești absentă. Știi că Vlad a întrebat azi dacă îl mai iubești?

M-am uitat la el șocată:

— Cum să întrebe așa ceva?

— Pentru că nu te mai vede prezentă. Pentru că tot ce faci e să muncești și să fii supărată.

Am izbucnit:

— Știi pentru ce muncesc? Pentru noi! Pentru ca Vlad să aibă tot ce-i trebuie! Pentru ca tu să nu mai cari grija banilor!

— Dar dacă prețul e să ne pierzi pe noi?

Am tăcut. Pentru prima dată mi-am dat seama cât de mult mă schimbase dorința asta de a reuși. Cât de mult mă îndepărtasem de familie.

A doua zi la birou, Irina a venit la mine:

— Ana, știu că e greu… Dar vreau să lucrăm împreună. Ai experiență, ai putea fi mentorul meu.

Am simțit cum mă sufoc de furie și umilință. Să fiu mentorul celei care mi-a luat locul? Am refuzat politicos și m-am aruncat în muncă, sperând să uit.

Zilele au trecut greu. Colegii mă priveau cu milă sau evitau contactul vizual. Monica încerca să mă implice în alte proiecte, dar nimic nu mai avea sens.

Într-o seară, după o ceartă cu Cătălin — el reproșându-mi că nu mai sunt prezentă nici măcar la mesele de familie — am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat. M-am întrebat dacă merită tot efortul ăsta. Dacă nu cumva visul meu fusese doar o iluzie sau dacă nu trebuia să lupt mai mult pentru el.

În weekend am mers cu Vlad în parc. S-a urcat pe tobogan și m-a strigat:

— Mami! Uite-mă!

L-am privit și mi-am dat seama că el era adevărata mea reușită. Nu o funcție într-un birou rece din București.

Dar totuși… De ce doare atât de tare când cineva îți fură visul? Oare chiar merită să lupți pentru ceva ce poate fi luat atât de ușor?

Poate voi găsi răspunsurile împreună cu voi… Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?