Când copiii mei m-au dat afară: Povestea unei mame care a găsit alinare în credință

— Nu mai putem, mamă! Nu vezi că ne sufoci? Ai stat destul cu noi, du-te la sora ta!

Cuvintele Anei, fiica mea cea mare, mi-au tăiat respirația. Era seară, ploua mărunt peste București, iar eu stăteam în mijlocul sufrageriei cu valiza la picioare, simțindu-mă mai mică decât oricând. Mâinile îmi tremurau pe mânerul genții, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi pe care nu voiam să le vadă nimeni.

— Dar Ana, eu nu am unde să mă duc… Sora mea e bolnavă, nu mă poate primi. Voi sunteți copiii mei… am muncit o viață pentru voi…

— Și noi avem viața noastră! — a intervenit Vlad, băiatul meu cel mic, fără să mă privească în ochi. — Nu mai suntem copii. Avem nevoie de spațiu. Tu nu vezi că ne certăm tot timpul din cauza ta?

M-am uitat la ei, la chipurile lor reci, străine. Parcă nu erau copiii mei, cei pe care i-am crescut cu atâta dragoste și sacrificiu. Am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine. Am ieșit pe ușă fără să mai spun nimic, cu pași grei și inima sfâșiată.

Am rătăcit ore întregi prin oraș, cu valiza după mine. Ploua tot mai tare, iar hainele mi se lipiseră de piele. M-am oprit într-un gang, sub o streașină, și am început să plâng în hohote. Niciodată nu m-am simțit mai singură. Toată viața mea s-a redus la câteva haine într-o geantă și la amintiri care mă ardeau ca focul.

În acea noapte am dormit pe o bancă dintr-un parc. Mi-era frig și frică. M-am rugat pentru prima dată cu adevărat: „Doamne, nu mă lăsa! Dă-mi putere să trec peste asta!”

A doua zi am încercat să o sun pe sora mea, dar nu a răspuns. Am mers la biserica din cartierul unde locuisem cândva. Preotul m-a privit cu blândețe și m-a întrebat ce s-a întâmplat. Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. M-a ascultat fără să mă judece și mi-a spus: „Dumnezeu nu te lasă niciodată singură. Când oamenii te trădează, El rămâne cu tine.”

Mi-a oferit un ceai cald și mi-a găsit un loc la o bătrână din parohie care avea nevoie de ajutor prin casă. Așa am ajuns să locuiesc cu tanti Maria, o femeie simplă, dar cu suflet mare. În fiecare seară ne rugam împreună și vorbeam despre viață, despre copii, despre iertare.

— Știi, dragă Ileana — mi-a spus ea într-o seară — copiii uită repede cât ai făcut pentru ei. Dar Dumnezeu vede tot.

Am început să merg la biserică în fiecare duminică. Rugăciunea mi-a adus liniște. Încet-încet am învățat să iert. Nu a fost ușor — încă mă doare când îmi amintesc cum m-au privit Ana și Vlad în acea seară — dar am înțeles că ura nu aduce decât suferință.

Au trecut luni de zile fără să primesc niciun semn de la copiii mei. Într-o zi, Ana m-a sunat plângând: „Mamă, iartă-mă! Nu știu ce a fost în capul nostru… Vlad e bolnav, are nevoie de tine.”

Am simțit cum inima mi se strânge din nou. M-am rugat toată noaptea pentru Vlad. A doua zi am mers la spital și l-am găsit palid, slăbit, cu ochii plini de regrete.

— Mamă… — a șoptit el — îmi pare rău… Nu te meritam.

L-am luat în brațe și am plâns amândoi. Am simțit că Dumnezeu mi-a ascultat rugile. Am stat lângă el până s-a însănătoșit.

Viața nu a mai fost niciodată la fel. Relația cu copiii mei s-a schimbat — nu mai e ca înainte, dar există iertare și speranță. Am rămas aproape de biserică și de tanti Maria, care mi-a devenit ca o soră.

Uneori mă întreb: oare cât poate duce sufletul unei mame? Cât putem ierta? Poate credința chiar e singurul lucru care ne ține drepți când toți ceilalți ne întorc spatele… Ce credeți voi?