Când destinul rupe visele: Povestea Martei și a lui Daniel, o iubire la răscruce

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Daniel! am urlat, cu mâinile tremurând pe telefonul care încă mai vibra pe masă. Ploua cu găleata afară, iar în apartamentul nostru din cartierul Militari, totul părea să se prăbușească peste mine. Vocea lui Daniel era stinsă, aproape străină: — Marta, te rog… nu e ceea ce crezi…

Dar eu știam. Simțeam în oase că lumea mea s-a sfârșit. Cu doar câteva minute înainte, primisem un telefon de la Irina, cea mai bună prietenă a mea din liceu. Plânsese atât de tare încât abia am înțeles ce spunea: „Marta, trebuie să știi… Daniel… eu… nu am vrut să se întâmple…”.

Am lăsat telefonul să cadă pe podea și m-am prăbușit lângă el. Am simțit cum fiecare vis pe care îl construisem cu Daniel — nunta noastră mică de la Sinaia, planurile pentru copilul pe care ni-l doream, serile în care râdeam până târziu — se spărgea în mii de cioburi. Cum poți să respiri când tot ce ai iubit devine o minciună?

Daniel a venit acasă târziu, ud leoarcă, cu ochii roșii. Nu am vorbit. Am stat pe canapea, privind în gol, în timp ce el încerca să explice ceva ce nu putea fi explicat. — Marta, a fost o greșeală… eram beat… eram supărat după ce am pierdut sarcina… Irina era acolo…

Acel cuvânt — „sarcina” — a tăiat ca un cuțit. Pierdusem copilul nostru cu doar două luni înainte. Fusesem amândoi distruși, dar eu crezusem că ne vom sprijini unul pe altul. În schimb, el găsise alinare în brațele celei mai bune prietene a mele.

— Nu vreau să te mai văd! am urlat. — Ieși!

A plecat fără să spună nimic. Ușa s-a trântit și am rămas singură cu ecoul durerii mele. Zilele care au urmat au fost un coșmar. Mama mă suna zilnic: — Marta, nu poți să-l lași așa, trebuie să luptați pentru voi! Tata era mai tăcut, dar îl simțeam dezamăgit: — Ți-am spus eu că băieții din București nu sunt de încredere.

Prietenii mă evitau. Irina dispăruse complet. La serviciu nu mă puteam concentra; colega mea, Mihaela, mă privea cu milă și îmi aducea ceaiuri calde fără să spună nimic. Mă simțeam ca o fantomă care bântuie printre ruinele propriei vieți.

Într-o noapte, Daniel m-a sunat. — Marta, trebuie să vorbim. Nu pot fără tine. Te rog…

Am acceptat să ne vedem în parc, la Cișmigiu, acolo unde ne plimbam mereu la începutul relației noastre. Era frig și copacii goi păreau să plângă odată cu mine.

— Nu pot să te iert, Daniel. Nu după tot ce s-a întâmplat.

El a îngenuncheat în fața mea, cu lacrimile șiroind pe obraji: — Știu că am greșit. Dar te iubesc. Am fost slab… Am pierdut copilul și am simțit că nu mai am nimic. Irina era acolo… dar nu înseamnă nimic pentru mine! Tu ești viața mea.

Am vrut să-l cred. O parte din mine încă îl iubea nebunește. Dar altă parte urla de furie și trădare.

— Cum pot să am din nou încredere? Cum pot să uit?

— Nu trebuie să uiți… dar poate poți să ierți…

Am plecat fără să-i răspund. Seara aceea m-a urmărit mult timp. Mama insista să-l iert: — Toți greșim, fată dragă! Tata însă era categoric: — Odată ce te-a trădat, o va face din nou.

Au trecut luni de zile în care am încercat să mă regăsesc. Am mers la terapie, am început să pictez din nou — ceva ce abandonasem de ani buni. Încet-încet, am început să respir fără durere.

Într-o zi, Irina mi-a scris o scrisoare lungă. Își cerea iertare și îmi povestea cât de vinovată se simte. Spunea că Daniel a încercat să o caute după aceea, dar ea l-a respins; că totul a fost o greșeală născută din disperare și singurătate.

Am plâns citind acele rânduri. O uram și o iubeam în același timp pentru toate amintirile noastre împreună.

Daniel nu a renunțat niciodată la mine. Mi-a trimis flori de ziua mea, mi-a scris scrisori lungi în care își deschidea sufletul și îmi povestea despre copilăria lui grea din Vaslui, despre cum eu am fost prima persoană care l-a făcut să simtă că merită iubire.

Într-o seară de vară, după aproape un an de la acea noapte blestemată, l-am întâlnit întâmplător la un vernisaj de pictură. Era schimbat — mai slab, mai tăcut, dar ochii lui încă mă căutau printre oameni.

— Marta…

Am stat de vorbă ore întregi despre tot și nimic. La final mi-a spus: — Nu vreau nimic de la tine dacă nu poți să-mi dai… Dar vreau să știi că te voi iubi mereu.

Am plecat acasă cu inima grea și mintea plină de întrebări fără răspuns.

Astăzi încă nu știu dacă pot ierta cu adevărat sau dacă vreodată voi putea avea din nou încredere într-un om. Dar știu că durerea m-a schimbat și m-a făcut mai puternică.

Mă întreb uneori: oare merită să lupți pentru dragoste chiar și atunci când totul pare pierdut? Sau e mai bine să lași trecutul în urmă și să-ți reconstruiești viața singur? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?