„Când iei pensia, rămân cu tine“: Povestea unei bunici și a nepotului său

— Buni, când iei pensia luna asta? Că dacă nu, mă duc la tata, a zis Vlad cu vocea lui răgușită, fără să mă privească în ochi. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima mi se strângea ca o frunză uscată. Era a treia oară luna asta când îmi amintea de bani, dar niciodată nu mi-a spus atât de direct. M-am uitat la el, băiatul meu de 16 ani, crescut mai mult de mine decât de mama lui, și am simțit că între noi s-a ridicat un zid rece, de beton.

Nu știu când s-a rupt totul. Poate în ziua în care Ana, fiica mea, a plecat în Italia, lăsându-mi-l pe Vlad cu promisiunea că va trimite bani și va veni acasă la Crăciun. Au trecut șapte ani de atunci. Banii au venit neregulat, Crăciunurile le-am petrecut doar noi doi, iar Vlad a crescut cu ochii în ecranul telefonului și cu sufletul tot mai departe de mine.

— Vlad, nu e vorba doar de pensie. Eu te cresc pentru că te iubesc, nu pentru bani, i-am spus încercând să-mi stăpânesc vocea. Dar el a ridicat din umeri și a ieșit pe ușă, trântind-o. Am rămas singură în bucătăria mică din apartamentul nostru din Ploiești, cu miros de ceai și de supă reîncălzită.

Am crescut într-o lume în care familia era totul. Mama mea spunea mereu: „Copiii sunt comoara casei.” Dar acum simțeam că am devenit doar un bancomat cu halat de casă și părul alb. În fiecare dimineață mă trezeam devreme să-i fac lui Vlad micul dejun, îi spălam hainele, îi puneam pachet pentru școală. El mormăia un „mulțumesc” fără să mă privească și dispărea până seara târziu.

Într-o zi, am găsit sub pernă o scrisoare de la Ana. Scria: „Mamă, știu că e greu. Îți mulțumesc că ai grijă de Vlad. Nu pot veni nici anul acesta acasă. Îți trimit niște bani luna viitoare.” Am plâns în tăcere, ca să nu mă audă Vlad. Nu voiam să creadă că sunt slabă.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. Vlad s-a întors târziu, mirosind a fum de țigară și a parfum ieftin. L-am întrebat unde a fost și mi-a răspuns sec:

— La niște prieteni. Ce-ți pasă?

— Îmi pasă pentru că ești copilul meu…

— Nu sunt copilul tău! Ești doar bunica! Mama nici nu mă sună! Tata are altă familie! Tu ai doar pensia aia amărâtă!

Cuvintele lui au tăiat mai adânc decât orice boală sau lipsuri. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am vrut să-i spun cât l-am iubit și cât am sacrificat pentru el, dar am rămas mută.

A doua zi am mers la piață să cumpăr ceva ieftin pentru ciorbă. O vecină, tanti Viorica, m-a întrebat:

— Ce faci, Eleno? Cum e cu Vlad?

— E greu… Nu mă mai ascultă deloc. Parcă nu mai sunt bunica lui, ci doar cineva care îi dă bani.

— Las’ că trece… Copiii din ziua de azi nu mai știu ce-i aia familie.

M-am întors acasă cu sufletul greu. În seara aceea, Vlad nu a venit deloc. Am stat pe fotoliu toată noaptea, ascultând ticăitul ceasului și gândindu-mă dacă am greșit undeva. Poate am fost prea blândă? Poate prea aspră? Poate nu am știut să-i fiu mamă?

Dimineața l-am găsit dormind pe canapea, cu telefonul în mână. L-am acoperit cu o pătură veche și i-am lăsat un bilețel: „Te iubesc orice ar fi.”

Au trecut zilele una după alta, toate la fel de cenușii. Pensia a venit cu întârziere luna aceea. Vlad m-a întrebat din nou:

— Ai luat banii?

— Încă nu…

— Atunci mă duc la tata.

A plecat fără să se uite înapoi. Am rămas singură în apartament, cu pereții goi și liniștea apăsătoare. M-am uitat la poza Anei din tinerețe și am început să vorbesc cu ea ca și cum ar fi fost acolo:

— Ana, unde ai dispărut? De ce ne-ai lăsat singuri?

După două zile Vlad s-a întors. Avea ochii roșii și fața obosită.

— Pot să stau aici până iei pensia?

Am simțit că mi se rupe sufletul. Nu mai eram bunica lui iubită, ci doar o sursă de bani. Dar tot l-am primit înapoi, i-am făcut supa preferată și l-am lăsat să doarmă.

Într-o seară, când stăteam amândoi la masă în tăcere, Vlad a spus încet:

— Buni… Tu chiar mă iubești?

— Da, Vlad. Te iubesc mai mult decât orice pe lume.

A tăcut mult timp apoi a spus:

— Și dacă n-ai avea pensie?

M-am uitat la el și am simțit că trebuie să-i spun adevărul:

— Dacă n-aș avea nimic, tot te-aș iubi la fel. Dar tu? Ai rămâne lângă mine?

Nu mi-a răspuns atunci. Dar în acea noapte l-am auzit plângând încet în camera lui.

Viața merge înainte. Vlad încă se luptă cu demonii lui, iar eu încă sper că într-o zi va înțelege cât valorează dragostea unei bunici. Mă întreb adesea: oare ce ne face cu adevărat importanți pentru cei dragi? Suntem iubiți pentru ceea ce suntem sau pentru ceea ce putem oferi?

Poate că răspunsul îl vom găsi împreună… Sau poate fiecare trebuie să-l caute singur.