Casa care nu va fi moștenită – O ultimă decizie la apusul vieții

— Nu-mi pasă ce faci cu casa, dar să nu uiți că suntem totuși familie! vocea răstită a lui Sorin, nepotul meu, răsună încă în urechi, deși au trecut două zile de la ultima noastră ceartă. Stau pe marginea patului, cu mâinile strânse în poală, privind spre fereastra aburită de ploaia rece de noiembrie. Mă simt ca o străină în propria viață, într-o casă care cândva era plină de râsete și miros de cozonac.

Am împlinit șaizeci de ani luna trecută. Niciun telefon, nicio urare sinceră. Doar un mesaj sec de la verișoara mea, Lidia: „La mulți ani! Sănătate multă. Ai grijă de tine.” Știu că nu-i pasă. Știu că toți așteaptă doar să mă sting, să poată împărți ce am strâns o viață întreagă. Casa asta, construită cu mâinile mele și ale lui Victor, soțul meu, e tot ce mi-a rămas dintr-o viață plină de compromisuri și vise frânte.

Victor a murit acum doisprezece ani. Cancer. L-am vegheat nopți la rând, i-am șters sudoarea rece de pe frunte și i-am promis că n-o să las casa pe mâna celor care nu ne-au căutat niciodată decât când aveau nevoie de bani. „Fii tare, Maria”, mi-a spus el înainte să plece. „Casa asta e sufletul nostru.”

Dar sufletul nostru a devenit câmp de bătălie pentru rudele lacome. Sorin vine din când în când, chipurile să mă ajute cu cumpărăturile. În realitate, inspectează fiecare colț, întreabă cât valorează mobila veche, dacă am făcut testament. Lidia mă sună doar să mă întrebe dacă „nu m-am răzgândit” cu privire la moștenire. M-am săturat.

Într-o seară friguroasă, după ce am stins lumina și am rămas doar cu gândurile mele, am luat o decizie. Nu voi lăsa casa asta pe mâna lor. Nu merită nici măcar cheia de la poartă. Dar cui să o las? Nu am copii, nu am frați sau surori apropiați. Prietenele mele s-au risipit prin lume sau au plecat și ele dintre noi.

A doua zi dimineață, am ieșit în curte. Aerul era tăios, iar frunzele ude se lipeau de tălpile papucilor mei vechi. Am privit casa: pereții galbeni, obloanele albastre, grădina cu trandafiri ofiliți. Am simțit un val de furie și tristețe. Nu meritam să fiu tratată ca o pradă.

— Bună dimineața, doamnă Maria! vocea subțire a lui Ilinca, vecina de opt ani, m-a scos din gânduri.

— Bună dimineața, draga mea! Ce faci așa devreme?

— M-a trimis mama să vă aduc plăcintă cu dovleac. Știe că vă place.

Am zâmbit pentru prima dată după mult timp. Ilinca și mama ei, Anca, sunt singurele persoane care mă vizitează fără să aștepte nimic în schimb. M-au ajutat când am fost bolnavă, mi-au adus medicamente și au stat cu mine la povești.

În acea seară, am scris o scrisoare către notar. Am cerut să vină la mine acasă pentru a discuta despre testament. Când a sosit, i-am spus clar:

— Vreau ca această casă să ajungă la cineva care știe ce înseamnă bunătatea și grija față de ceilalți. Nu la rudele mele.

Notarul m-a privit lung.

— Sunteți sigură? Familia dumneavoastră ar putea contesta decizia…

— Să încerce! Nu le datorez nimic.

Zilele au trecut greu. Sorin a venit iar, cu un zâmbet fals.

— Ai nevoie de ceva? Să-ți aduc lemne? Să-ți plătesc facturile?

— Nu, Sorin. Mă descurc singură.

A oftat teatral și a început să se plimbe prin casă.

— Știi… ar fi păcat ca tot ce ai strâns să ajungă pe mâna unor străini.

— Poate că străinii știu mai bine să prețuiască ce nu le aparține din naștere.

A plecat trântind ușa.

Într-o duminică după-amiază, Anca a venit la mine cu Ilinca. Au adus prăjituri și au stat la povești până târziu. Le-am privit cum râd împreună și mi-am dat seama că familia nu e mereu cea în care te-ai născut, ci cea pe care ți-o alegi prin gesturi mici și sincere.

Când notarul m-a sunat să-mi spună că totul e pregătit, am simțit o liniște ciudată. Am semnat testamentul lăsând casa Ancăi și Ilincăi. Le-am scris o scrisoare în care le-am mulțumit pentru bunătate și le-am spus că sper ca aici să găsească fericirea pe care eu am pierdut-o printre umbrele trecutului.

Când rudele au aflat decizia mea, au venit furioase la poartă.

— Cum ai putut? Noi suntem sângele tău! a țipat Lidia.

— Sângele nu ține loc de suflet, Lidia. Voi n-ați fost niciodată aproape când aveam nevoie.

Au plecat amenințând că mă vor da în judecată. Dar nu-mi mai era frică. Pentru prima dată după mult timp, simțeam că am făcut ceea ce trebuia.

Acum stau la fereastră și privesc cum Ilinca aleargă prin grădină. Casa nu va fi moștenită de cei care n-au știut să iubească. Poate că uneori trebuie să ai curajul să-ți urmezi inima chiar dacă toți ceilalți te condamnă.

Oare câți dintre noi trăim vieți dictate de așteptările altora? Câte case rămân goale pentru că ne e teamă să rupem lanțurile trecutului?