Casa din Strada Vișinilor: Povestea unei moșteniri împărțite
— Nu pot să cred, tata! Cum să-i dai jumătate din casă lui Vlad? Nici măcar nu-l cunoști cu adevărat!
Vocea mea răsuna în sufrageria mică, cu pereții încărcați de tablouri vechi și miros de lemn ars. Tata stătea pe fotoliul lui, cu mâinile tremurânde pe genunchi, evitându-mi privirea. Mama, ca de obicei, tăcea, strângându-și șorțul între degete.
— Raluca, e și el fiul meu. Nu pot să-l las pe dinafară.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad. Fratele meu vitreg, apărut ca o umbră în viața noastră acum doi ani, când o scrisoare veche a ieșit la iveală dintr-un sertar prăfuit. O scrisoare de la o femeie pe care tata o iubise înainte de mama.
Îl văzusem o singură dată, la înmormântarea bunicii. Un băiat tăcut, cu ochii verzi ca ai tatei, dar cu o privire rece, de parcă ar fi venit doar să bifeze o obligație.
— Dar eu? Eu am crescut aici! Am avut grijă de tine când ai fost bolnav, am pus bani pentru reparații, am renunțat la facultatea din Cluj ca să rămân aproape de voi!
Tata a oftat adânc.
— Știu, Raluca. Și-ți sunt recunoscător. Dar nu pot să-mi neg trecutul.
M-am ridicat brusc și am ieșit pe hol, trântind ușa după mine. Afară ningea liniștit peste curtea noastră mică din Strada Vișinilor. M-am sprijinit de perete și am plâns în tăcere.
În zilele următoare, casa s-a umplut de tăceri grele. Mama încerca să mă liniștească, dar nu reușea decât să mă enerveze mai tare.
— Poate că Vlad nu vrea nimic, mi-a spus într-o dimineață, în timp ce îmi turna ceai.
— Sau poate vrea totul, i-am răspuns printre dinți.
Am început să mă gândesc la toate sacrificiile făcute pentru casa asta. La serile când îl vegheam pe tata după operație, la verile când zugrăveam pereții cu mâinile crăpate de var, la nopțile când visam că voi avea odată copii care vor alerga prin curte.
Într-o zi, tata m-a chemat la el în cameră.
— Raluca, vreau să-l cunoști pe Vlad mai bine. Poate dacă ați vorbi…
— Nu vreau! Nu vreau să împart nimic cu el!
— Nu e vorba doar despre casă. E vorba despre familie.
Am izbucnit:
— Familie? El nu a fost niciodată aici! Eu am fost!
Tata a tăcut. L-am văzut cum îmbătrânește sub ochii mei.
În acea seară, am primit un mesaj pe Facebook de la Vlad: „Putem vorbi? Știu că e greu pentru tine.”
L-am ignorat câteva zile. Dar gândurile nu-mi dădeau pace. Ce fel de om eram dacă refuzam să-l ascult? Poate că și el era speriat.
Ne-am întâlnit într-o cafenea din centru. Vlad era la fel de tăcut ca prima dată.
— Nu vreau să-ți iau nimic, a spus încet. Tata m-a rugat doar să vin.
— Atunci de ce accepți?
A ridicat din umeri.
— Nici eu nu știu cine sunt aici. Am crescut fără el. Dar… poate merit și eu o șansă.
Am simțit pentru prima dată că nu e doar un intrus. Era un om rănit, ca și mine.
Seara aceea m-a bântuit mult timp. Tata s-a stins câteva luni mai târziu, lăsând în urmă un testament clar: casa urma să fie împărțită între mine și Vlad.
Au urmat luni de negocieri, avocați și discuții amare cu mama.
— Nu lăsa casa să se vândă! E tot ce avem!
Dar Vlad nu voia să vândă. Voia doar să vină uneori la mormântul tatălui nostru și să stea în grădină.
Într-o zi, l-am găsit udând trandafirii bătrâni din curte.
— Îți amintești când i-a plantat tata? m-a întrebat.
Am dat din cap.
— Da… eram mică și credeam că vor crește până la cer.
Am stat împreună pe bancă, fără să vorbim mult timp. Pentru prima dată am simțit că nu pierd totul dacă împart ceva din mine cu altcineva.
Acum casa e încă a noastră — a mea și a lui Vlad. Ne vedem rar, dar când ne întâlnim, bem o cafea în bucătăria veche și povestim despre tata.
Uneori mă întreb: oare sângele sau amintirile ne fac familie? Și dacă iertarea e singura moștenire adevărată pe care o putem lăsa mai departe?