Casa din Strada Vișinului: Povestea unei trădări de neiertat

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta fără să-mi spui? Glasul meu răsuna spart în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pereți galbeni, martori ai atâtor sărbători și certuri. Mama stătea la masă, cu mâinile împreunate, privirea pierdută în ceașca de ceai.

— Nu am avut de ales, Ana. Era prea mult pentru mine… și tu ai viața ta acum, la București. Ce rost avea să te mai țin legată de casa asta?

M-am prăbușit pe scaunul din fața ei, simțind cum tot ce știam despre noi se destramă. Casa din Strada Vișinului nu era doar niște cărămizi și acoperiș vechi — era locul unde am crescut, unde tata a plantat vișinii care încă mai rodeau, unde am plâns la moartea lui și unde am râs la fiecare Crăciun. Mama îmi promisese mereu că va rămâne a noastră, că va fi moștenirea mea și a fiicei mele, Ilinca.

— Dar mi-ai spus că… Că o să fie a mea! Că nu trebuie să ne grăbim cu actele, că suntem familie și nu se va schimba nimic!

— Ana, nu știi cât de greu mi-a fost… Am avut nevoie de bani pentru operație, pentru medicamente. Și apoi… a venit domnul Popescu cu oferta lui. N-am vrut să te împovărez.

Am simțit un val de furie și neputință. Cum să nu mă împovăreze? Cum să vândă tot trecutul nostru, fără măcar să mă întrebe? Am privit-o pe mama — femeia care mă crescuse singură după ce tata murise într-un accident stupid la combinat. O femeie puternică, dar mereu mândră, care nu ceruse niciodată ajutor.

— Și Ilinca? Ce-i spun fetei mele? Că bunica a vândut casa unde a învățat să meargă pe bicicletă? Că nu mai avem unde veni vara?

Mama a tăcut. În ochii ei am văzut pentru prima dată frica — frica de singurătate, de boală, de sărăcie. Dar și o urmă de vinovăție pe care nu o putea ascunde.

Am ieșit din bucătărie trântind ușa. Pe hol, Ilinca mă aștepta cu ochii mari.

— Mami, ce s-a întâmplat?

Nu am putut răspunde. Am luat-o în brațe și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraz. Cum îi explici unui copil că familia nu e mereu ceea ce pare?

În zilele următoare, am încercat să vorbesc cu mama. S-o fac să înțeleagă cât de mult m-a rănit. Dar ea se apăra mereu:

— Ana, tu ai plecat la oraș. Ai serviciu bun, ai viața ta. Eu aici am rămas singură cu grijile mele. N-ai venit niciodată să mă ajuți cu adevărat.

— Nu e adevărat! Am trimis bani, am venit cât am putut…

— Nu e același lucru! Tu nu știi ce înseamnă să te trezești singură în fiecare dimineață…

Discuțiile noastre au devenit tot mai amare. Fratele meu, Radu, a sunat din Germania când a aflat vestea.

— Ana, las-o pe mama în pace! Dacă avea nevoie de bani, ce voiai să facă? Să moară aici singură?

— Radu, nici măcar nu m-a întrebat! Era casa noastră!

— A fost casa ei. Ea a muncit pentru ea.

M-am simțit trădată din toate părțile. Radu nu mai venise acasă de ani buni, dar acum avea păreri despre tot. Mama se închidea tot mai mult în ea însăși. Iar eu… eu nu mai aveam niciun loc unde să mă simt acasă.

Într-o zi am trecut pe lângă casa din Strada Vișinului. Poarta era deschisă larg, iar domnul Popescu supraveghea niște muncitori care schimbau gardul.

— Bună ziua, Ana! S-a schimbat ceva pe aici, nu-i așa?

Am simțit un nod în gât.

— Da… S-a schimbat totul.

Am privit vișinii plantați de tata — unul deja fusese tăiat ca să facă loc pentru o alee nouă. Am simțit cum o parte din mine moare odată cu el.

Seara aceea am petrecut-o plângând pe balconul apartamentului meu din București. Ilinca a venit lângă mine și m-a întrebat:

— Mami, tu mai ai casă la țară?

— Nu mai am, iubita mea…

— Atunci unde mergem vara?

Nu am știut ce să-i răspund. Poate nicăieri. Poate trebuie să construim altceva, altundeva.

Au trecut luni de zile până am putut vorbi din nou cu mama fără să plâng sau să țip. Între noi rămânea mereu un zid invizibil — zidul trădării și al lucrurilor nespuse.

Uneori mă întreb dacă aș fi putut face ceva diferit. Dacă ar fi trebuit să insist mai mult să facem actele atunci când tata a murit. Dacă ar fi trebuit să fiu mai prezentă acasă, chiar dacă viața la oraș mă trăgea în toate direcțiile.

Dar cel mai mult mă doare că mama nu a avut încredere în mine — sau poate că eu nu am avut destul grijă de ea.

Acum privesc spre viitor cu teamă și cu speranță. Poate că familia nu e despre case sau moșteniri, ci despre iertare și curajul de a merge mai departe.

Dar voi? Ce ați fi făcut în locul meu? Cum poți ierta o astfel de trădare — sau trebuie oare să o ierți vreodată?