„Dacă am avea un copil, totul s-ar schimba…” – Povestea unei alegeri imposibile

— Ioana, nu mai pot! Nu mai pot să merg la serviciul ăsta unde mă simt ca un robot, fără niciun scop. Dacă am avea un copil, poate aș simți că merită să trag mai tare…

Cuvintele lui Radu m-au lovit ca un pumn în stomac. Era a treia oară luna asta când discuția noastră ajungea aici, în bucătăria mică din apartamentul nostru de două camere din Drumul Taberei. Mirosea a cafea rece și a pâine prăjită uitată în toaster. Eu stăteam cu spatele la el, încercând să-mi ascund lacrimile care amenințau să-mi curgă pe obraji.

— Radu, nu poți pune toată presiunea asta pe mine… sau pe un copil care nici măcar nu există! Nu e corect…

El a oftat și a dat din umeri, ca și cum totul ar fi fost atât de simplu. Dar pentru mine nu era. Aveam 32 de ani, el 35. Ne-am cunoscut la o petrecere la Irina, colega mea de la birou. M-a cucerit cu umorul lui sec și cu ochii verzi, mereu puțin triști. După un an de relație, ne-am mutat împreună. Apoi, după încă un an, ne-am căsătorit. Totul părea perfect la început, dar realitatea s-a strecurat încet-încet între noi, ca o ceață groasă.

Radu lucra la o firmă de IT, dar salariul lui era abia peste minimul pe economie. Eu eram contabilă la o firmă mică de construcții, cu un salariu ceva mai bun, dar nu suficient cât să ne permitem luxuri. Plăteam chirie, facturi, rate la frigider și la canapeaua pe care încă nu reușisem să o achităm. În fiecare lună făceam calcule peste calcule și tot nu ieșeam pe plus.

— Dacă am avea un copil… poate aș avea motivația să cer o promovare sau să caut ceva mai bun. Acum… pentru ce să mă zbat? Pentru noi doi? Parcă nu e destul…

M-am întors spre el, cu mâinile tremurânde.

— Și dacă nu putem avea copii? Sau dacă nu vine niciodată momentul potrivit? Ce facem atunci? Trăim așa… pe jumătate?

Radu a tăcut. S-a ridicat de la masă și a ieșit pe balcon să fumeze. L-am urmărit prin geam: stătea cu privirea pierdută spre blocurile gri din jur, ca și cum acolo ar fi găsit răspunsurile pe care eu nu i le puteam da.

În seara aceea am adormit spate în spate. M-am trezit la trei dimineața cu inima strânsă. Am deschis telefonul și am început să caut pe forumuri: „soț fără ambiție”, „motivație lipsă”, „copil ca soluție”. Peste tot găseam povești asemănătoare: femei care sperau că un copil va schimba totul, bărbați care promiteau marea cu sarea dacă ar avea pentru cine.

A doua zi la birou am fost absentă. Irina m-a tras deoparte la pauză.

— Ioana, ce ai? Pari terminată…

Am izbucnit în plâns.

— Nu știu ce să fac… Radu vrea copil ca să se simtă motivat, dar eu simt că aruncăm zarurile pe viitorul nostru…

Irina m-a strâns în brațe.

— Nu poți salva pe nimeni dacă el nu vrea să se salveze singur. Un copil nu e o soluție magică…

Vorbele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara, când am ajuns acasă, l-am găsit pe Radu uitându-se la televizor, absent.

— Putem vorbi?

A dat din cap fără tragere de inimă.

— Radu, eu te iubesc. Dar nu pot aduce pe lume un copil doar ca să te fac pe tine să te simți împlinit. Mi-e teamă că dacă facem asta și tot nu găsești motivația… ce se va întâmpla cu noi? Cu copilul?

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Poate ai dreptate… Poate sunt egoist. Dar simt că viața mea nu are sens fără ceva mai mare decât mine…

— Și eu simt la fel uneori. Dar trebuie să găsim sensul împreună, nu să-l punem pe umerii unui copil care nici măcar nu există încă.

Au urmat zile grele. Ne-am certat, ne-am împăcat, am plâns amândoi. Mama mea mi-a spus că „toți bărbații sunt așa”, că „un copil le dă sens”. Tata însă mi-a zis scurt:

— Dacă nu e pregătit să fie tată pentru tine, n-o să fie nici pentru altcineva.

Am început să merg la terapie singură. Radu a refuzat inițial, apoi a acceptat după multe insistențe. La prima ședință a stat cu brațele încrucișate și cu privirea în podea.

— Nu știu ce vreau…

Psihologul l-a întrebat:

— Ce te-ar face fericit acum?

Radu a ridicat din umeri.

— Să simt că viața mea contează pentru cineva…

Am ieșit de acolo cu sufletul greu. În drum spre casă am mers tăcuți. Pe stradă era frig și mirosea a ploaie.

— Ioana… dacă nu vom avea niciodată copii… mă vei mai iubi?

L-am privit lung.

— Te iubesc acum. Dar nu știu dacă pot trăi mereu cu sentimentul că nu suntem destui unul pentru celălalt.

Au trecut luni de zile în care am încercat să ne regăsim. Am mers împreună la terapie, am început să ieșim mai des în oraș, să vorbim despre orice altceva decât copii sau bani. Dar mereu reveneam la același punct: golul din sufletul lui Radu și frica mea că n-o să fim niciodată suficienți unul pentru altul.

Într-o seară de toamnă târzie, după ce am stat ore întregi privind ploaia pe geam, Radu mi-a spus:

— Poate ar trebui să ne dăm timp… Să vedem dacă putem fi fericiți doar noi doi.

Am dat din cap și l-am strâns în brațe. Nu știu ce va fi mâine sau peste un an. Poate vom avea un copil cândva sau poate nu. Dar știu că nu vreau să aduc pe lume o viață doar ca să umplu un gol care nu e al meu.

Oare câți dintre noi trăim cu speranța că altcineva ne va salva? Și cât de corect e să punem povara fericirii noastre pe umerii unui copil nenăscut?