„Dacă vine copilul, o să mă schimb” – Povestea unei alegeri imposibile

— Irina, nu mai insista! Ți-am spus, dacă am avea un copil, aș avea pentru cine să trag mai tare. Așa… pentru ce? Pentru ce să mă chinui la două joburi?

Cuvintele lui Vlad au răsunat în bucătăria noastră mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Era a treia oară în săptămâna asta când discuția noastră ajungea aici. Mă uitam la el, la ochii lui obosiți și la mâinile care tremurau ușor pe cana de ceai. Îl iubeam, dar simțeam cum ceva se rupe în mine de fiecare dată când îl aud spunând asta.

— Vlad, nu poți pune totul pe umerii unui copil care nici măcar nu există! Nu e corect…

A oftat și s-a ridicat de la masă, trântind scaunul. M-am speriat. Nu era genul violent, dar tensiunea dintre noi creștea cu fiecare zi.

— Irina, tu nu înțelegi! Eu am nevoie de un scop. Tu ai serviciu stabil, ai salariu bun, ai tot ce-ți trebuie. Eu… eu simt că mă zbat degeaba. Dacă am avea un copil, aș avea pentru cine să lupt!

M-am ridicat și eu, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Nu voiam să plâng din nou în fața lui. Deja simțeam că mă transform într-o femeie pe care nu o recunosc: mereu nervoasă, mereu cu ochii roșii.

— Vlad, nu vreau să facem un copil doar ca să te motivezi tu! Un copil nu e o soluție la problemele noastre. E o responsabilitate uriașă! Cum să-l creștem cu banii pe care îi avem acum? Nu vezi cât de greu ne descurcăm?

A dat din mână a lehamite și a ieșit pe balcon să fumeze. Am rămas singură în bucătărie, cu gândurile mele. M-am așezat pe scaun și am început să plâng în șoaptă. Mă simțeam prinsă într-o capcană: îl iubeam pe Vlad, dar nu puteam accepta ideea că viitorul nostru depinde de un „dacă”.

Am început să mă gândesc la copilăria mea. Mama mea, Elena, a crescut singură trei copii după ce tata a plecat la muncă în Italia și nu s-a mai întors niciodată. Știam ce înseamnă să te zbați pentru fiecare leu, să-ți fie rușine să ceri bani de buzunar la școală sau să-ți dorești haine noi și să primești doar promisiuni.

În seara aceea am sunat-o pe mama.

— Mamă, dacă ai fi fost în locul meu… ce ai fi făcut?

A tăcut câteva secunde.

— Irina, tu știi cel mai bine ce poți duce. Un copil nu leagă doi oameni dacă nu există deja ceva solid între ei. Eu am crezut că tata tău se va schimba când ai apărut tu… dar n-a fost așa.

Am simțit cum mi se strânge inima. Știam povestea asta pe de rost, dar acum parcă avea alt sens.

A doua zi dimineață, Vlad era deja plecat când m-am trezit. Pe masă era un bilet: „Merg la interviu la supermarket. Poate ai dreptate.”

Am simțit o urmă de speranță. Poate că discuțiile noastre nu au fost în zadar. Poate că Vlad chiar vrea să se schimbe.

Seara a venit acasă abătut.

— Nu m-au luat. Au zis că sunt prea mulți candidați…

L-am îmbrățișat fără să spun nimic. Știam cât de greu îi era să accepte un refuz. Dar după câteva zile a început din nou:

— Irina, dacă am avea un copil…

Am izbucnit:

— Vlad! Te rog! Nu mai pot! Nu vreau să trăiesc cu speranța că „dacă” se va schimba ceva! Vreau să văd că lupți pentru noi acum, nu pentru ceva ipotetic!

S-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trădat.

— Deci nu vrei copil?

— Vreau! Dar nu acum! Nu așa!

Au urmat zile de tăcere apăsătoare între noi. Mergeam la serviciu ca un robot, iar acasă încercam să evit orice discuție despre viitor. Prietena mea cea mai bună, Anca, mi-a spus într-o seară:

— Irina, poate Vlad are nevoie de ajutor… Poate ar trebui să vorbească cu cineva. Să-și găsească motivația în altceva decât într-un copil.

Am încercat să-i propun asta lui Vlad.

— Ce vrei, să mă trimiți la psiholog? Să zică lumea că sunt nebun?

M-am simțit neputincioasă. Într-o seară am găsit curajul să-i spun tot ce simt:

— Vlad, eu te iubesc, dar nu pot fi singură în lupta asta. Dacă tu nu vrei să te schimbi pentru noi doi, cum o să te schimbi pentru un copil? Eu nu vreau ca el sau ea să crească simțindu-se o povară sau o soluție la problemele noastre!

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Poate ai dreptate… Poate nu sunt pregătit.

Au trecut luni de atunci. Vlad a început să caute joburi mai bune și chiar a acceptat ajutorul unui consilier profesional. Relația noastră s-a schimbat: uneori e mai bine, alteori ne certăm din nimicuri. Dar cel puțin acum vorbim deschis despre temerile noastre.

Nu știu dacă vom avea vreodată un copil sau dacă Vlad va deveni omul pe care îl speram eu la început. Dar știu sigur că nu vreau ca viitorul nostru să depindă de un „dacă”.

Oare câți oameni își pun speranțele într-un copil care încă nu există? Oare câte familii se destramă din cauza unor promisiuni goale? Voi ce ați face în locul meu?