De ce amanta pentru care soțul și-a părăsit familia nu e fericită: Povestea Anei

— Ana, nu mai pot trăi așa! Nu mai pot! vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mea mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Era a treia oară săptămâna asta când îl vedeam plângând, cu capul în mâini, sfâșiat între mine și familia lui. M-am uitat la el și am simțit cum mi se strânge inima. Nu pentru că îl vedeam slab, ci pentru că știam că, oricât de mult m-ar iubi, niciodată nu va fi cu adevărat al meu.

Nu mi-am dorit niciodată să fiu „cealaltă femeie”. Am crescut într-un cartier modest din Ploiești, cu o mamă care muncea două schimburi la fabrică și un tată care ne-a părăsit când aveam șapte ani. Am jurat că nu voi depinde niciodată de un bărbat și că voi fi mereu pe picioarele mele. Am terminat facultatea de Litere la București, am găsit un job la o editură mică și mi-am închiriat o garsonieră. Viața mea era simplă, dar liniștită.

Apoi l-am întâlnit pe Vlad. Era cu zece ani mai mare decât mine, director la o firmă de construcții, mereu îmbrăcat impecabil, cu un zâmbet care te făcea să uiți de toate grijile. Ne-am cunoscut la o lansare de carte. M-a invitat la cafea și am vorbit ore întregi despre literatură, despre copilărie, despre visele noastre. Mi-a spus din prima că e căsătorit și are doi copii. Am râs și i-am spus că nu mă interesează bărbații însurați. Dar a doua zi m-a sunat din nou. Și a treia zi la fel. Și așa a început totul.

La început, totul părea un joc. Ne întâlneam pe ascuns, în cafenele obscure sau la mine acasă, unde aducea mereu flori și vin bun. Îmi spunea că sunt refugiul lui, că lângă mine se simte viu. Eu mă simțeam dorită, specială. Dar cu fiecare săptămână care trecea, simțeam cum mă afund într-o mlaștină din care nu mai puteam ieși.

— Ana, nu pot să-mi las copiii! Nu pot! îmi spunea el într-o seară, când îl rugasem să rămână peste noapte.

— Dar pe mine poți să mă lași? am întrebat eu, cu vocea tremurândă.

A tăcut mult timp. Apoi m-a luat în brațe și am plâns amândoi.

Au trecut doi ani așa. Doi ani în care am trăit între speranță și disperare. Prietenele mele au început să mă evite. Mama nu înțelegea de ce nu-mi găsesc „un băiat serios”. La serviciu eram tot mai absentă. Într-o zi, colega mea Irina m-a tras deoparte:

— Ana, tu nu vezi că te stingi pe zi ce trece? Ce cauți cu omul ăsta? O să-ți distrugă viața!

Am râs amar:

— Viața mea era deja distrusă înainte să-l cunosc pe Vlad.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Vlad a venit la mine cu ochii roșii și hainele ude leoarcă.

— I-am spus Anei (soția lui) totul. Plec de acasă. Vin la tine.

Am simțit cum mi se taie respirația. Visasem la momentul ăsta atâta timp, dar acum mă speria mai tare ca orice. L-am primit în casă și am stat toată noaptea îmbrățișați pe canapea. A doua zi dimineață, Vlad era alt om: obosit, tăcut, parcă îmbătrânit peste noapte.

Primele săptămâni au fost un coșmar. Soția lui îl suna încontinuu, copiii plângeau la telefon, iar el era tot mai absent. Nu mai aducea flori, nu mai povestea nimic. Stătea ore întregi pe balcon, fumând și privind în gol.

— Ana, nu știu dacă am făcut bine… Copiii mei mă urăsc… Soția mea e distrusă…

— Dar eu? Eu ce sunt? Eu nu contez? am izbucnit într-o seară.

— Tu ești tot ce am… Dar nu mai știu cine sunt eu…

Am început să ne certăm din orice: cine spală vasele, cine face cumpărăturile, cine plătește facturile. Vlad nu se obișnuia cu viața simplă din garsoniera mea. Îi lipseau copiii, mesele în familie, chiar și certurile cu soția lui.

Într-o zi l-am găsit plângând în baie. M-am așezat lângă el și i-am spus:

— Dacă vrei să te întorci la ei… du-te! Nu te țin cu forța.

— Nu pot să mă întorc… Dar nici aici nu pot să stau…

Am rămas împreună încă un an. Un an în care am trăit ca doi străini sub același acoperiș. Prietenii mei dispăruseră cu totul. Mama nu-mi mai vorbea decât rar și rece. La serviciu eram o umbră. Vlad s-a mutat într-un final singur, într-un apartament mic din Militari. Copiii lui au refuzat să-l vadă luni întregi.

Acum stau singură în aceeași garsonieră unde l-am primit prima dată pe Vlad. Mă uit la poza noastră de la mare — singura vacanță pe care am avut-o împreună — și mă întreb dacă a meritat totul. Sunt liberă, dar mai singură ca niciodată.

M-am gândit de multe ori: oare fericirea altuia poate fi construită pe nefericirea altora? Sau poate că unele iubiri sunt menite doar să ne arate cât de mult putem pierde?

Voi ce credeți? Poate cineva să fie fericit când dragostea lui începe cu suferință?