„De doi ani nu mi-am mai auzit fiica. Mă apropii de 70 de ani și nu știu dacă o voi mai vedea vreodată”

— Irina, te rog, nu pleca așa! Am strigat după ea în acea seară rece de martie, cu vocea tremurândă, dar ușa s-a trântit înainte să apuc să mai spun ceva. Au trecut doi ani de atunci. Doi ani în care nu i-am mai auzit vocea, nu i-am citit niciun mesaj, nu i-am văzut chipul. Mă apropii de 70 de ani și mă întreb dacă o voi mai vedea vreodată.

Nu am fost niciodată o mamă perfectă. Poate nici măcar una bună. Am crescut-o singură pe Irina, după ce tatăl ei, Sorin, ne-a părăsit când ea avea doar șase ani. Am muncit mult, două joburi, ca să nu-i lipsească nimic. Dar am lipsit mult de acasă. Poate prea mult. Poate că am confundat grija cu controlul și iubirea cu frica de a nu greși.

Irina era un copil liniștit, mereu cu nasul în cărți. Când a intrat la facultate la Cluj, am simțit că mi se rupe sufletul, dar m-am bucurat pentru ea. Apoi a venit acasă cu Andrei, băiatul acela cu părul lung și ochii verzi, care mi s-a părut mereu prea rebel pentru ea. Nu l-am acceptat niciodată cu adevărat. Am făcut greșeala să-i spun asta direct, iar Irina s-a închis în ea.

— Mamă, nu poți controla totul! Nu mai sunt un copil! mi-a spus într-o seară, cu lacrimi în ochi.

— Eu vreau doar ce e mai bine pentru tine! am răspuns eu, dar vocea mea suna a reproș.

Apoi au început certurile. Tot mai dese, tot mai aprinse. Despre Andrei, despre jobul ei la o editură mică („Nu vrei să cauți ceva mai stabil?”), despre faptul că nu venea suficient acasă („Nu-ți pasă de mine!”). Într-o zi, mi-a spus că vrea să se mute definitiv la Cluj.

— E viața mea, mamă! Vreau să trăiesc cum simt eu!

— Și eu? Eu ce fac fără tine?

— Nu e despre tine!

Apoi a venit acea seară de martie. O ceartă banală despre bani s-a transformat într-o explozie de reproșuri vechi. I-am spus lucruri pe care le regret și acum.

— Dacă ai fi fost un pic mai recunoscătoare… Dacă ai vedea cât m-am sacrificat pentru tine!

Irina a tăcut o clipă, apoi a spus încet:

— Nu vreau să te mai văd o vreme.

A plecat. Și de atunci nu a mai sunat.

La început am fost furioasă. Cum poate să mă lase așa? Eu sunt mama ei! Apoi furia s-a transformat în tristețe și vinovăție. Am încercat să-i scriu mesaje: „Te rog să mă ierți”, „Mi-e dor de tine”, „Sunt bolnavă, vino să mă vezi”. Niciun răspuns.

Vecina mea, Mariana, mă vizitează uneori și încearcă să mă încurajeze:

— Las-o, Clara, are nevoie de timp. O să-și dea seama că-i lipsești.

Dar timpul trece și rana rămâne deschisă. În fiecare zi mă uit la telefon cu speranța că voi vedea numele ei pe ecran. În fiecare seară mă gândesc la ea: Oare e bine? Oare e fericită? Oare mă urăște?

Am început să merg la biserică mai des. Mă rog pentru sănătatea ei și pentru iertare. Preotul mi-a spus:

— Uneori dragostea sufocantă rănește fără să vrem. Rugați-vă și lăsați timpul să vindece.

Dar cum să vindeci dorul de propriul copil?

Într-o zi am primit un plic fără expeditor. Era o fotografie cu Irina și Andrei pe o bancă în parc, zâmbind larg. Pe spate scria doar atât: „Sunt bine.”

Am plâns ore întregi ținând poza la piept. Apoi am simțit o liniște ciudată: măcar știam că trăiește și e fericită. Dar tot nu era destul.

Aniversarea mea se apropie. Mă gândesc dacă să-i mai scriu sau nu. Poate ar trebui să-i spun doar atât: „Te iubesc oricum ai fi.”

Uneori mă gândesc la toate mamele care își pierd copiii nu prin moarte, ci prin tăcere. E o durere mută, care nu se vede dar te macină pe dinăuntru.

Dacă aș putea da timpul înapoi… Aș fi mai blândă? Aș asculta mai mult? Sau poate așa trebuia să fie ca Irina să-și găsească drumul?

Mă uit pe fereastră la copiii care se joacă în fața blocului și mă întreb: oare cât de mult trebuie să strângem în brațe pe cine iubim înainte ca ei să vrea să fugă?

Poate că dragostea adevărată înseamnă să lași omul drag să plece… Dar cum faci asta fără să te frângi?

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați repara o relație ruptă de tăcere și orgoliu?