Dincolo de Granițe: Povestea Unei Iubiri Încercate

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea lui Vlad răsuna prin apartamentul nostru mic din cartierul Titan, în timp ce Mara, fetița noastră de șase ani, se ascundea cu ochii mari după ușa camerei. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea nebunește. Mă uitam la Vlad, bărbatul cu care crezusem că voi îmbătrâni, și nu-l mai recunoșteam. În ultimii doi ani, totul se schimbase: certuri, reproșuri, tăceri apăsătoare. Mă simțeam vinovată pentru fiecare lacrimă a Marei, pentru fiecare ușă trântită.

După divorț, liniștea casei era apăsătoare. Mara mă întreba în fiecare seară dacă tata o să vină să o vadă. Îi promiteam că da, dar știam că Vlad se îndepărta tot mai mult. Am început să mă simt invizibilă. La serviciu, la contabilitate, colegii mă priveau cu milă. Mama mă suna zilnic să mă întrebe dacă am mâncat și dacă „nu vrei să vii acasă la Bacău, măcar pentru o vreme?” Dar eu nu voiam să fug. Voiam să lupt pentru un nou început.

Așa l-am cunoscut pe Radu. Era colegul unei prietene, mereu cu glume la el și cu ochii calzi. Am ieșit de câteva ori, dar nu simțeam nimic. Îmi era teamă să mă apropii de cineva. Într-o seară, Mara dormea lângă mine și eu răsfoiam Facebook-ul când am primit un mesaj de la un necunoscut: „Hi, Ilinca! I hope you don’t mind me writing to you.” Era Andrei — nu Andrew, ci Andrei — născut în România, plecat în America de peste douăzeci de ani. Mi-a spus că a găsit profilul meu într-un grup de români din diaspora și că i s-a părut că am un zâmbet trist.

Am început să vorbim aproape zilnic. El era în Chicago, lucra ca inginer IT și avea un băiat adolescent dintr-o căsătorie anterioară. Îmi povestea despre dorul de casă, despre iernile lungi și reci din America și despre cum îi lipsește mirosul de cozonac de Crăciun. Eu îi povesteam despre Mara, despre cum încerc să fiu puternică pentru ea și despre cât de greu e să fii mamă singură într-o țară unde toți te judecă dacă nu ai „familia completă”.

După șase luni de conversații online, Andrei m-a invitat să-l vizitez în America. Mama a făcut cruce când i-am spus: „Fata mamii, tu ești nebună? Dacă te duci acolo și nu te mai întorci? Dacă e un criminal?” Dar eu simțeam că trebuie să risc. Am făcut toate actele pentru viză, mi-am luat concediu fără plată și am lăsat-o pe Mara la mama.

Când am ajuns la aeroportul din Chicago, Andrei mă aștepta cu un buchet de lalele galbene — preferatele mele. Era mai înalt decât mi-l imaginasem și avea ochii obosiți. În mașină a fost tăcere stânjenitoare. Nu era același om cald din mesaje. Acasă la el, apartamentul era rece și impersonal. Băiatul lui, Paul, m-a privit cu suspiciune: „Tu ești noua iubită a lui tata?”

Zilele au trecut greu. Andrei era mereu ocupat cu munca, iar eu rămâneam singură în apartament. Încercam să gătesc ceva românesc — sarmale — dar Paul a strâmbat din nas: „Noi nu mâncăm așa ceva aici.” Seara, Andrei venea obosit și abia schimba două vorbe cu mine. Într-o noapte, am avut curajul să-l întreb:

— De ce m-ai chemat aici dacă nu vrei să fim împreună?

A oftat adânc:

— Ilinca, nu știu ce vreau. M-am obișnuit singur. Poate am greșit că te-am adus aici…

M-am simțit ca o străină în propria piele. Într-o zi am ieșit singură prin oraș și m-am rătăcit. Am plâns pe o bancă dintr-un parc până când o femeie în vârstă m-a întrebat dacă sunt bine. Era doamna Stanciu, plecată din România de treizeci de ani. M-a luat acasă la ea și mi-a dat ceai cald.

— Să nu-ți pierzi speranța, fată dragă! America nu e pentru oricine…

În acea seară am decis să-mi cumpăr bilet de întoarcere acasă. I-am spus lui Andrei:

— Nu pot trăi într-un loc unde nu sunt dorită.

Nu a încercat să mă oprească.

Când am ajuns acasă, Mara m-a strâns în brațe atât de tare încât am simțit că inima mi se lipește la loc. Mama m-a privit cu ochii umezi:

— Ți-am zis eu… Dar mă bucur că te-ai întors.

Am reluat viața de unde o lăsasem: serviciu, griji zilnice, teme cu Mara. Dar ceva s-a schimbat în mine. Nu mai visam la salvatori din alte țări sau la povești perfecte. Am început să ies mai des cu prietenele mele și să mă bucur de micile bucurii: o cafea bună, un film văzut împreună cu Mara sub pătură.

Într-o zi, Radu m-a invitat la o plimbare prin Herăstrău.

— Ilinca, știu că ai trecut prin multe… Dar poate meriți pe cineva care chiar e aici pentru tine.

L-am privit zâmbind trist:

— Poate ai dreptate… Poate fericirea nu e peste ocean, ci chiar aici lângă noi.

Acum mă întreb: câți dintre noi fugim după iluzii când poate tot ce avem nevoie e deja aici? Oare câte femei ca mine au crezut că salvarea vine din altă parte? Voi ce ați fi făcut în locul meu?