Dincolo de tăcere: Povestea Magdei și lupta pentru propria viață

— Magda, iar vii târziu? Vocea lui Radu răsuna din sufragerie, amestecată cu zgomotul televizorului dat la maximum. Am închis ușa încet, încercând să nu scap sacoșele cu cumpărături. Mâinile îmi tremurau, nu doar de oboseală, ci și de frica aceea surdă care mă însoțea de ani de zile.

— Am avut mult de lucru la birou, Radu. Știi că e sfârșit de lună, trebuie să închid actele. Am încercat să-mi păstrez vocea calmă, dar el nici nu s-a sinchisit să mă privească. Era deja cu o bere în mână, picioarele pe masă, iar pe canapea se adunaseră firimituri de la chipsurile pe care le ronțăia toată ziua.

— Mereu ai scuze. Parcă nu mai contez deloc pentru tine! a izbucnit el, aruncându-mi o privire plină de reproș.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De câte ori nu auzisem aceeași placă? De câte ori nu încercasem să-i explic că nu pot face totul singură? Dar Radu nu voia să audă. El nu lucra de aproape doi ani, după ce fusese dat afară de la service-ul auto. Spunea mereu că „nu găsește nimic pe măsura lui”, dar nici nu părea să caute cu adevărat.

În fiecare zi mă trezeam la 6 dimineața, pregăteam micul dejun pentru noi doi, apoi alergam la autobuzul 102 spre Pipera, unde lucram ca asistentă contabilă. Seara, după opt ore de muncă și două ore pierdute pe drum, veneam acasă și găseam același tablou: Radu tolănit pe canapea, televizorul urlând, vasele nespălate și o listă interminabilă de reproșuri.

Mama îmi spunea mereu:

— Magda, tu nu vezi că te stingi lângă el? Ce fel de bărbat e ăsta care nu pune mâna la nimic?

Dar eu îi răspundeam mereu:

— Lasă, mamă, poate o să-și revină. Poate trece printr-o perioadă grea.

Adevărul era că mă mințeam singură. Mă agățam de speranța că omul pe care îl iubisem cândva se va schimba. Dar anii treceau și eu mă simțeam tot mai mică, tot mai invizibilă.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, după ce am plâns în baie aproape o oră, am ieșit cu ochii roșii și l-am găsit pe Radu jucându-se pe telefon.

— Ce-ai pățit? m-a întrebat fără să-și ridice privirea.

— Nu mai pot, Radu. Nu mai pot să duc totul singură. Trebuie să faci și tu ceva!

A râs scurt:

— Ce vrei să fac? Să mă umilesc pentru un salariu de nimic?

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine. Nu era vorba doar despre bani sau despre oboseală. Era despre lipsa lui totală de implicare, despre cum mă făcea să mă simt vinovată pentru eșecurile lui.

În zilele următoare am început să vorbesc mai mult cu colega mea, Ioana. Ea trecuse printr-un divorț dureros și știa ce înseamnă să te simți captivă într-o relație toxică.

— Magda, tu meriți mai mult. Nu ești obligată să tragi singură la jug toată viața. Dacă nu te respectă acum, nu o va face niciodată.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Într-o duminică dimineață, când Radu dormea dus după o noapte de băut cu prietenii lui din cartier, am ieșit pe balcon și am privit orașul cenușiu. M-am întrebat: „Așa vreau să-mi trăiesc viața? Să fiu umbra unei femei care a uitat să viseze?”

Am început să pun bani deoparte. Puțin câte puțin, din salariul meu modest. Am vorbit cu mama și i-am spus că poate va trebui să stau la ea o vreme dacă lucrurile se complică. Ea m-a strâns în brațe și mi-a spus:

— Oricând ai nevoie, casa mea e și casa ta.

Când i-am spus lui Radu că vreau o pauză, a izbucnit:

— Cum adică? După tot ce am făcut pentru tine?!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Ce-ai făcut pentru mine, Radu? Ai stat acasă și m-ai făcut să mă simt vinovată pentru tot! Eu am muncit pentru amândoi!

A început să țipe, să arunce cuvinte grele. Pentru prima dată nu am mai plâns. Am simțit doar o liniște ciudată, ca și cum cineva ar fi tras cortina peste o piesă tristă.

Despărțirea a fost un scandal. Vecinii au auzit țipetele noastre. Mama a venit într-o noapte cu taxiul și m-a ajutat să-mi iau câteva haine și actele.

Primele luni au fost cumplite. M-am simțit vinovată că l-am lăsat singur, că poate nu am făcut destul. Dar încet-încet am început să respir din nou. Am redecorat camera copilăriei mele la mama acasă, am ieșit cu Ioana la film și am început un curs online de contabilitate avansată.

Radu a încercat să mă caute de câteva ori. Mi-a trimis mesaje lungi în care ba mă implora să ne împăcăm, ba mă acuza că l-am distrus. Dar eu știam că nu mai pot da înapoi.

Familia mea a fost împărțită: unii spuneau că am făcut bine, alții că trebuia „să mai rabd”, că „așa e viața în România”. Dar eu nu mai puteam trăi cu jumătăți de măsură.

Acum, după aproape un an de când am ieșit din umbra lui Radu, încă mai am momente când mă întreb dacă am făcut alegerea corectă. Dar când mă uit în oglindă și văd o femeie care a învățat din nou să zâmbească, știu că drumul meu abia începe.

Oare câte femei trăiesc încă în tăcere lângă un bărbat care le stinge sufletul? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!” și să ne recâștigăm viața?