„Doar un pic de bani pentru pâine!” – Povestea unei alegeri grele pe străzile Bucureștiului

— Doar un pic de bani pentru pâine, vă rog! Nu am mâncat nimic azi…
Vocea răgușită a femeii m-a smuls din gândurile mele, chiar la ieșirea din metroul de la Universitate. Era o seară de noiembrie, vântul tăios îmi pătrundea prin palton, iar luminile orașului se reflectau în bălțile murdare de pe trotuar. M-am oprit instinctiv, cu mâna pe portofel, dar ceva în privirea ei m-a făcut să ezit. Avea ochii mari, căprui, și obrajii supți. Părul îi era prins într-un coc dezordonat, iar hainele, deși curate, erau vechi și ponosite.

— Nu vă supărați, doamnă, dar nu mai bine vă iau eu ceva de mâncare? am întrebat-o, încercând să evit să-i dau bani direct.

A zâmbit amar și a dat din cap.

— Cum vreți dumneavoastră… numai să fie ceva cald, că nu mai simt degetele de frig.

Am intrat împreună într-o covrigărie. Oamenii se uitau la noi ciudat – eu, un bărbat la costum, și ea, cu mâinile roșii de ger și privirea pierdută. I-am luat doi covrigi calzi și un ceai. A mulțumit încet, aproape rușinată. Am ieșit din nou în stradă și am întrebat-o:

— Aveți unde să mergeți la noapte?

A oftat adânc.

— Am un colț la Gara de Nord… dar nu-i ușor. Sunt mulți ca mine acolo. Și nu toți sunt oameni buni.

Am simțit un nod în gât. Mă grăbeam spre casă, unde mă așteptau soția mea, Irina, și fetița noastră, Mara. Dar nu puteam să o las așa. I-am dat numărul unui adăpost despre care citisem pe internet.

— Poate vă ajută… încercați măcar.

A dat din cap și a plecat încet, cu pași mici, ținând strâns punga cu covrigi.

Seara aceea nu mi-a dat pace. La cină, Irina m-a văzut abătut.

— Ce s-a întâmplat?

I-am povestit totul. Mara s-a uitat la mine cu ochii ei mari și sinceri:

— Tati, de ce nu are casa ei? De ce nu o ajută nimeni?

Nu am știut ce să-i răspund. Am dormit prost în noaptea aceea. Dimineața următoare, la cafea, am citit un articol despre rețelele de cerșetorie din București. Se vorbea despre oameni care profită de mila trecătorilor, despre bani care nu ajung niciodată la cei care au cu adevărat nevoie.

M-am simțit prost. Oare Lenuța era una dintre acele persoane? Sau chiar avea nevoie? M-am gândit la copilăria mea în Buzău, când mama îmi spunea să nu dau bani cerșetorilor pentru că „nu știi niciodată pe cine ajuți”. Dar tot ea mă trimitea cu pachete la vecina bătrână de la parter.

În zilele următoare am început să o văd pe Lenuța tot mai des în zona Universității. Uneori stătea pe treptele bisericii, alteori lângă fast-food-ul din colț. Odată am văzut-o vorbind cu un bărbat tânăr, îmbrăcat bine. Părea că îi dădea ceva din banii strânși. M-am simțit trădat. M-am apropiat și am întrebat-o:

— Doamnă, cine e domnul acela?

S-a uitat la mine speriată.

— E băiatul meu… are probleme cu inima. Îi duc bani să-și ia medicamente.

Nu știam dacă să o cred sau nu. În acea seară am avut o discuție aprinsă cu Irina.

— De ce te implici atât? Sunt atâția oameni pe stradă… Nu poți salva pe toată lumea!

— Dar dacă e adevărat? Dacă chiar are nevoie?

Irina a ridicat din umeri.

— Și dacă te minte? Dacă face parte dintr-o rețea?

Am tăcut. În sufletul meu era o luptă între dorința de a ajuta și frica de a fi păcălit. Într-o zi ploioasă, am găsit-o pe Lenuța plângând lângă intrarea în metrou.

— Ce s-a întâmplat?

— Mi-au furat tot… banii, actele… Nu mai am nimic.

Am chemat poliția. Au venit doi agenți tineri care au întrebat-o sec:

— Aveți buletin? Aveți domiciliu?

Ea a dat din umeri și a început să plângă mai tare. Unul dintre polițiști s-a uitat la mine:

— Dom’le, să știți că mulți fac teatru aici… Vin zilnic cu povești lacrimogene.

Am plecat acasă mai confuz ca niciodată. Mara m-a întâmpinat cu un desen: o femeie cu părul prins într-un coc și un bărbat care îi dădea un covrig.

— Tati, ai făcut bine că ai ajutat-o!

M-am uitat lung la desenul ei și mi-am dat seama că uneori compasiunea nu are nevoie de justificări logice. Poate că Lenuța mă mințise sau poate chiar avea nevoie disperată de ajutor. Dar gestul meu fusese sincer.

Într-o lume în care granița dintre nevoie reală și înșelătorie e atât de subțire, cum putem ști când facem bine sau când suntem doar naivi? Oare e mai bine să riscăm să fim păcăliți decât să rămânem indiferenți? Voi ce ați fi făcut în locul meu?