Durerea nespusă a Anei: Povestea unei educatoare dintr-un orășel românesc

— Ana, de ce ai iar vânătăi pe braț? întreb încet, aplecându-mă spre ea, în timp ce ceilalți copii se joacă gălăgios la colțul cu cuburi. Fetița mă privește cu ochii ei mari, negri, apoi își coboară privirea spre podea și își strânge mâinile mici în poală. Nu răspunde. În acea clipă, simt cum mi se strânge inima. Nu e prima dată când observ semne pe pielea ei, dar de fiecare dată când încerc să aflu ceva, se închide și mai tare în ea.

Sunt educatoare la grădinița din orășelul nostru de provincie, un loc unde toată lumea cunoaște pe toată lumea și unde bârfa circulă mai repede decât autobuzul de dimineață. Ana a venit la noi în toamnă, o fetiță slabă, cu părul castaniu prins mereu într-o coadă neglijentă. Mama ei, doamna Lungu, e mereu grăbită, cu ochii roșii și voce tăioasă. Tatăl nu l-am văzut niciodată la grădiniță.

Într-o zi, la ora de desen, Ana desenează o casă cu ferestre negre și un om mare lângă o fetiță mică. Când o întreb cine sunt personajele, ridică din umeri. „E doar un desen”, șoptește. Dar eu știu că nu e doar atât. În fiecare zi, Ana devine tot mai retrasă. Nu se joacă cu ceilalți copii, nu râde niciodată la glumele mele și tresare la orice zgomot mai puternic.

Am încercat să vorbesc cu mama ei. Într-o după-amiază ploioasă, o opresc la poartă.
— Doamnă Lungu, Ana pare cam tristă în ultima vreme. S-a întâmplat ceva acasă?
Ea mă privește scurt, cu o privire tăioasă.
— E doar obosită. E sensibilă de mică. Nu vă mai băgați unde nu vă fierbe oala!
Apoi pleacă grăbită, trăgând-o pe Ana după ea.

În acea seară nu pot dormi. Mă gândesc la Ana și la toți copiii care suferă în tăcere, ascunși după uși închise. Îmi amintesc de propria copilărie, de serile când tata venea acasă beat și mama încerca să ne apere pe mine și pe fratele meu. Știu cum e să nu ai cui să spui ce te doare.

A doua zi, îi spun directoarei despre bănuielile mele.
— Nu avem dovezi, îmi spune sec doamna Popescu. Știi cum e lumea aici… Dacă ne băgăm peste familie, ne facem dușmani. Și dacă greșim?
Mă simt neputincioasă. Merg acasă și plâng în tăcere. Soțul meu, Mihai, mă ascultă fără să spună nimic. La final oftează:
— Poate ar trebui să lași lucrurile așa cum sunt. Nu poți salva toți copiii din lume.
Dar eu nu pot să tac.

În următoarele săptămâni încerc să fiu cât mai aproape de Ana. O iau de mână când ieșim în curte, îi citesc povești la prânz și îi zâmbesc ori de câte ori mă privește. Uneori îmi răspunde cu un zâmbet timid, dar cel mai adesea rămâne tăcută.

Într-o zi, o găsesc plângând în baie. Îi curge sânge din buză.
— Cine ți-a făcut asta?
— Am căzut… pe scări…
Dar știu că minte. O iau în brațe și simt cum tremură toată.

Nu mai pot suporta. Sun la Protecția Copilului. Le povestesc tot ce am observat: vânătăile, tristețea Anei, reacția mamei. Mă ascultă politicos și îmi spun că vor investiga.

Trec zilele și nimic nu se schimbă. Doamna Lungu vine tot mai nervoasă la grădiniță. Într-o dimineață mă așteaptă la poartă.
— Ce ai spus despre noi? De ce te bagi? Ai grijă ce faci!
Mâinile îmi tremură pe sub geaca groasă. Mă simt amenințată, dar nu dau înapoi.

Într-o vineri după-amiază, Ana nu mai vine la grădiniță. Nici luni, nici marți. Întreb colegii dacă știu ceva — nimeni nu știe nimic. Încep să mă gândesc la ce-i mai rău.

După o săptămână apare din nou. E și mai slabă și are o vânătaie mare pe gât. O iau deoparte și îi spun:
— Ana, știi că poți să-mi spui orice? Eu sunt aici pentru tine.
Se uită la mine lung și pentru prima dată îmi spune ceva:
— Mi-e frică… Tata țipă mereu… Mama plânge… Eu vreau doar să dorm…
O strâng tare în brațe și simt cum mi se rupe sufletul.

Protecția Copilului vine într-un final la grădiniță. Vorbesc cu Ana, cu mine, cu directoarea. Familia e chemată la discuții. În oraș se pornește un val de bârfe — „Ce-a făcut fata aia de la grădiniță?”, „Oare chiar era nevoie să se bage?”. Unii părinți mă privesc urât când vin să-și ia copiii.

Ana e luată temporar din familie și dusă la o mătușă din alt oraș. Nu știu dacă am făcut bine sau rău — poate i-am distrus familia sau poate i-am salvat viața. Seara mă uit la poza cu grupa mea de copii și mă întreb: câți dintre ei ascund suferințe pe care noi nici nu le bănuim?

Uneori primesc un desen de la Ana prin poștă: o fetiță care zâmbește sub un soare mare galben.

M-am întrebat mereu: cât curaj trebuie să ai ca să nu întorci privirea? Și oare câți dintre noi ar fi făcut același lucru? Poate că adevărata dramă e că prea mulți alegem să tăcem.