Fără rădăcini: Povestea lui Nicolae, copilul lăsat în urmă

— Nu-l atinge prea mult, Maria, are ceva la piele, nu vezi? spunea asistenta cu voce joasă, dar destul de clar încât să aud și eu, la cei șase ani ai mei, când mă uitam la bebelușii din salonul de la etajul unu al spitalului. Nu știam atunci că acela era începutul poveștii mele, că eu însumi fusesem acel copil pe care nimeni nu voia să-l atingă prea mult. Mă numesc Nicolae și am fost lăsat în maternitate de părinții mei, la doar două zile după ce m-am născut. Aveam o boală genetică rară, pielea mea era fragilă ca hârtia și fiecare atingere greșită mă rănea. Dar rana cea mai adâncă nu era pe piele, ci în suflet: de ce nu m-au vrut?

Am crescut printre străini. Prima mea amintire clară este mirosul de clor din dormitorul mare al casei de copii din Ploiești. Eram mulți, dar fiecare era singur în felul lui. Doamna Viorica, educatoarea, încerca să ne aline cu dulciuri ieftine și povești inventate, dar nimic nu umplea golul din mine. În fiecare seară, mă uitam la tavan și îmi imaginam că mama mea va veni să mă ia acasă. N-a venit niciodată.

La șapte ani am ajuns într-o familie de plasament. Soții Dobre păreau oameni buni, dar aveau deja doi copii mari și eu eram mereu „băiatul bolnav”. La masă, doamna Dobre îmi punea farfuria separat: „Să nu-i dai din paharul tău, Andreea! Nu știm exact ce are.” M-am obișnuit cu privirile lor pline de milă sau teamă. Într-o zi, când am făcut febră mare și pielea mi s-a spart pe braț, domnul Dobre a spus răspicat: „Nu putem să-l ținem aici. E prea mult pentru noi.” Și așa am ajuns din nou la centru.

Anii au trecut între pereți reci și fețe schimbătoare. Am avut noroc cu doamna Lidia, o asistentă medicală care venea des la centru. Ea m-a învățat să citesc și să scriu, mi-a adus cărți vechi și mi-a spus că nu sunt vinovat pentru ce mi s-a întâmplat. „Nicolae, tu ești un băiat curajos. Să nu uiți asta niciodată!” Dar curajul meu era ca o haină subțire iarna: îl simțeam doar uneori.

La 14 ani am primit dosarul meu social. L-am citit pe furiș într-o noapte. Scria negru pe alb: „Mama – Mariana Popescu, tatăl – Ion Popescu. Ambii au refuzat să-l recunoască la naștere din cauza diagnosticului.” Am simțit cum tot aerul din cameră dispare. Am plâns ore întregi, fără să pot scoate un sunet. De ce? Ce fel de oameni își lasă copilul pentru că e bolnav?

În liceu am încercat să mă integrez. Colegii mă priveau ciudat din cauza pielii mele și a hainelor vechi primite de la centru. La ora de sport eram mereu ultimul ales la echipă. Odată, când am căzut și mi-am julit genunchiul, profesorul a strigat: „Nu-l atingeți! Are ceva contagios!” Am fugit la baie și m-am privit în oglindă: eram doar un băiat slab, cu ochi mari și triști. M-am întrebat dacă voi fi vreodată altceva decât „băiatul bolnav”.

Singura mea alinare era scrisul. Scriam poezii despre păduri fără rădăcini și despre păsări care nu-și găsesc cuibul. Doamna Lidia le citea și îmi spunea că am talent. Într-o zi mi-a adus un carnețel nou și mi-a zis: „Poate într-o zi vei scrie povestea ta.”

La 18 ani am fost nevoit să plec din centru. Am primit o cameră într-un cămin social din București și un job part-time ca operator call-center. Viața era grea: banii abia îmi ajungeau pentru mâncare și tratamentele scumpe pentru piele. Într-o seară, după o zi lungă la muncă, am găsit un mesaj pe Facebook: „Salut! Sunt Andreea Dobre. Ți-am găsit profilul întâmplător… Mi-a părut rău că ai plecat atunci.” Am simțit un nod în gât. Am răspuns timid și așa am început să vorbim din nou.

Andreea m-a invitat la o cafea. Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centru. Era frumoasă și veselă, dar când a văzut urmele de pe mâinile mele a ezitat o clipă înainte să mă îmbrățișeze. Am vorbit ore întregi despre copilărie, despre frici și vise neîmplinite. La final mi-a spus: „Nicolae, tu meriți să fii fericit.” Pentru prima dată după mult timp am simțit că cineva chiar crede asta.

Am început să scriu tot mai mult despre viața mea. Am publicat câteva texte pe un blog anonim și am primit mesaje de la alți tineri care se simțeau singuri sau respinși. Un băiat pe nume Radu mi-a scris: „Și eu am crescut fără părinți… Povestea ta m-a făcut să plâng.” Atunci am înțeles că nu sunt singur.

Într-o zi am primit o scrisoare recomandată: „Domnule Nicolae Popescu, vă invităm la Tribunalul Prahova pentru audiere privind stabilirea identității părinților biologici.” Mâinile îmi tremurau când am citit numele tatălui meu: Ion Popescu. După atâția ani, urma să-i văd fața.

La tribunal, sala era rece și plină de ecouri. Un bărbat în vârstă, cu ochii verzi ca ai mei, stătea pe bancă și se uita în podea. Judecătoarea a întrebat dacă vrea să mă recunoască oficial ca fiu. El a ridicat privirea doar o clipă: „Nu pot… Îmi pare rău.” Atât a spus.

Am ieșit afară cu inima frântă, dar ceva s-a schimbat în mine. Nu mai aveam nevoie de aprobarea lui ca să exist. Eram Nicolae Popescu – băiatul fără rădăcini, dar cu aripi crescute din suferință.

Astăzi am 25 de ani și încă lupt cu boala mea rară și cu prejudecățile celor din jur. Dar nu mai caut răspunsuri la întrebarea „de ce?”. Scriu povestea mea pentru toți cei care s-au simțit vreodată abandonați sau invizibili.

Mă întreb uneori: oare câți copii ca mine trăiesc azi cu dorința disperată de a fi iubiți? Și dacă noi nu avem rădăcini, oare nu putem totuși să creștem spre lumină?