Grătarul vechi al vecinului și lecția pe care n-am s-o uit niciodată

— Nu, nu pot să-ți dau grătarul, Mihai. Nu azi, nu mâine, niciodată.

Vocea lui Ilie răsuna tăios în curtea mică dintre gardurile noastre. M-am oprit cu mâna pe poartă, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Era doar un grătar vechi, ruginit, pe care îl vedeam de ani de zile sprijinit de magazia lui. Nu-l mai folosise nimeni de când îi murise soția, tanti Maria. Și totuși, refuzul lui era atât de categoric încât părea că îi cerusem ceva din sufletul lui.

— Dar Ilie, e doar pentru o seară. Facem ziua lui Vlad și n-am cu ce să prăjesc micii… Dacă vrei, vii și tu la noi, bem o bere, stăm la povești ca pe vremuri…

— Nu mă interesează. Grătarul rămâne la mine.

A trântit poarta și am rămas singur în curte, cu mâinile goale și inima grea. M-am simțit umilit, ca un copil certat pe nedrept. Am intrat în casă, unde soția mea, Irina, pregătea salata pentru petrecere.

— Ai luat grătarul?

— Nu vrea să mi-l dea. Zice că nu poate. Niciodată.

Irina a oftat și a dat din umeri.

— Lasă, Mihai, găsim altă soluție. Poate luăm unul de la fratele tău sau improvizăm ceva.

Dar nu era vorba doar despre grătar. Era despre mine și Ilie, despre anii în care ne-am ajutat la fiecare renovare, la fiecare necaz. Era despre prietenia noastră care părea să se fi stins fără să-mi dau seama.

Noaptea aceea am dormit prost. M-am gândit la toate momentele când i-am dus lemnele iarna sau când i-am reparat gardul fără să-i cer nimic. M-am simțit trădat și am început să-l judec aspru: bătrân zgârcit, egoist, incapabil să împartă ceva din ce are.

A doua zi dimineață am ieșit în curte să duc gunoiul și am văzut ceva ce m-a făcut să mă opresc ca lovit de trăsnet: grătarul lui Ilie era răsturnat pe alee, cu picioarele rupte și tabla îndoită. Lângă el, Ilie stătea pe o bancă, cu capul în mâini.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat fără să-mi pot ascunde mirarea.

Ilie a ridicat privirea spre mine. Ochii îi erau roșii și obosiți.

— Am vrut să-l curăț… Să ți-l dau totuși azi… Dar m-am împiedicat și l-am scăpat. Acum nu mai e bun de nimic.

Am simțit cum mi se strânge inima. Toată furia mea s-a topit într-o clipă. Nu era vorba de lăcomie sau răutate; era vorba de neputință și rușine. Ilie nu voia să-mi dea grătarul pentru că îi amintea de Maria, de serile când făceau mici împreună și râdeau cu vecinii. Era singurul lucru care-i mai rămăsese din vremurile bune.

M-am așezat lângă el pe bancă fără să spun nimic. Am stat acolo câteva minute în liniște, ascultând cum vântul aducea miros de iarbă cosită din curtea vecină.

— Știi, Mihai… De când a plecat Maria, nu mai pot să fac nimic ca înainte. Grătarul ăsta… era al nostru. M-am gândit că dacă îl dau altcuiva, pierd și ultima bucățică din ea.

Am simțit cum mi se umezește privirea. Mi-am dat seama cât de orb am fost la durerea lui Ilie, cât de repede am judecat fără să știu adevărul.

— Îmi pare rău că te-am pus într-o situație grea, Ilie. Nu mi-am dat seama…

El a dat din cap încet.

— Nu-i vina ta. Poate că trebuia să spun mai devreme… Dar uneori e mai ușor să spui „nu” decât să explici tot ce te doare.

În ziua aceea am improvizat un grătar din două cărămizi și o plasă veche de la soba bunicii. Petrecerea a ieșit bine, Vlad s-a bucurat, iar copiii au alergat prin curte până târziu în noapte. Dar eu nu m-am putut bucura pe deplin; gândul la Ilie mă urmărea mereu.

După câteva zile m-am dus la el cu o pungă de mici proaspeți și două beri reci.

— Hai să facem un grătar împreună, Ilie. Nu contează pe ce-l prăjim. Important e să fim amândoi aici.

A zâmbit timid și mi-a făcut loc pe bancă. Am stat acolo până s-a lăsat seara, povestind despre Maria, despre vremurile bune și despre cât de greu e uneori să lași trecutul să plece.

De atunci am învățat să nu mai judec oamenii după aparențe sau după gesturi mici care par egoiste. Fiecare are povestea lui, durerea lui ascunsă sub tăceri sau refuzuri neașteptate.

Uneori mă întreb: câte prietenii sau relații stricăm din cauza unor lucruri mărunte pe care nu le înțelegem? Cât de des uităm să fim oameni înainte de toate?