„I-am dat surorii mele totul, iar ea… Nici nu a observat când m-am prăbușit” – povestea unei iubiri care doare

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să fiu mereu eu cea care repară totul! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam la masa din bucătăria noastră mică din Ploiești. Ilinca, sora mea mai mică cu trei ani, s-a uitat la mine ca și cum aș fi vorbit într-o limbă străină.

— Ce ai, Sorina? De ce țipi la mine? a întrebat ea, ridicând din umeri, cu telefonul în mână, neatentă la lacrimile care îmi curgeau pe obraji.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Ani la rând am fost umbra ei, sprijinul ei, omul care îi făcea temele când era prea obosită, cel care îi căuta joburi de vară, cel care îi asculta toate dramele cu băieți sau certurile cu mama. Când tata a plecat de acasă, eu am fost cea care a ținut familia pe linia de plutire. Ilinca era prea mică atunci ca să înțeleagă ce înseamnă să vezi o mamă plângând în fiecare noapte și să-i ții capul în poală până adoarme.

— Nu țip la tine, Ilinca. Încerc doar să-ți spun că nu mai pot. Sunt obosită. Și tu nici măcar nu vezi asta, am spus încet, aproape șoptit.

Ea a dat ochii peste cap și a ieșit din bucătărie fără să spună nimic. Am rămas singură, cu mâinile strânse pe cana de ceai rece și cu un gol imens în piept. M-am întrebat atunci: oare chiar nu vede cât mă doare? Sau pur și simplu nu-i pasă?

A doua zi dimineață, când m-am trezit, Ilinca deja plecase la facultate. Pe masă era un bilet: „Sunt la cursuri. Nu mă aștepta la prânz.” Atât. Nicio întrebare despre cum mă simt, nicio urmă de grijă. Am simțit că mă sufoc.

În acea zi am mers la muncă fără chef. Lucrez ca asistentă medicală la un cabinet stomatologic privat. Îmi place să ajut oamenii, dar uneori simt că toată lumea trage de mine: pacienții, colegii, familia. Nimeni nu mă întreabă niciodată dacă sunt bine.

La prânz m-a sunat mama:

— Sorina, ai văzut-o pe Ilinca? Nu răspunde la telefon. Știi că are nevoie de bani pentru chirie?

— Da, mamă. I-am dat deja ieri. Și da, e bine. E la facultate.

— Ești o soră bună… Mereu ai fost. Nu știu ce ne-am face fără tine.

Am zâmbit amar. Cuvintele astea nu mă mai încălzeau demult.

Seara, când Ilinca s-a întors acasă, am încercat din nou să vorbesc cu ea:

— Ilinca, te rog… Hai să stăm puțin de vorbă.

— Sorina, sunt obosită. Am avut un seminar groaznic și vreau doar să dorm. Poate mâine.

A trecut o săptămână fără să ne spunem mai mult decât „bună dimineața” sau „noapte bună”. Într-o seară am găsit-o plângând în camera ei.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o, uitând pentru o clipă de supărările mele.

— M-a părăsit Vlad… Nu mai vrea să vorbească cu mine…

Am luat-o în brațe și am stat așa o oră întreagă, ascultând-o cum își varsă amarul. Când s-a liniștit, mi-a spus:

— Sorina… Tu ești singura pe care o am cu adevărat.

Am simțit un nod în gât. Da, eram acolo pentru ea. Mereu fusesem. Dar cine era acolo pentru mine?

În zilele următoare am început să mă gândesc tot mai mult la viața mea. La visele mele abandonate: voiam să fac Facultatea de Psihologie, dar am renunțat ca să pot lucra și să o ajut pe Ilinca cu banii de chirie și cărți. Voiam să călătoresc, dar n-am avut niciodată timp sau bani pentru mine. Prietenii mei s-au îndepărtat; mereu eram ocupată cu problemele altora.

Într-o duminică dimineață, mama ne-a chemat pe amândouă acasă la masă. Atmosfera era tensionată; tata nu mai venise de ani buni la vreo reuniune de familie.

— Fetele mele… Vreau să vă spun ceva important: am decis să vând apartamentul bunicilor și să împart banii între voi două. Să vă fie mai ușor.

Ilinca a sărit imediat:

— Super! Pot să-mi iau laptop nou și poate merg și într-o excursie cu colegii!

Eu am rămas tăcută. M-am uitat la mama și am văzut în ochii ei aceeași oboseală pe care o simțeam și eu.

După masă, am ieșit cu mama pe balcon.

— Sorina… Tu ești bine? Pari atât de tristă în ultima vreme…

Am izbucnit în plâns:

— Mamă… Nu mai pot! Simt că nu exist decât ca să-i rezolv problemele Ilincăi! Nimeni nu mă vede pe mine…

Mama m-a strâns în brațe:

— Știu… Știu că ai dus tot greul pe umeri. Dar trebuie să ai grijă și de tine…

În acea seară m-am hotărât: aveam nevoie de o schimbare. Am început să caut cursuri online de psihologie și mi-am făcut curaj să aplic pentru un job part-time într-un centru pentru copii cu probleme emoționale. Am început să spun „nu” mai des – chiar dacă Ilinca s-a supărat când i-am spus că nu pot să-i dau toți banii din moștenire sau că nu pot merge cu ea peste tot.

La început a fost greu; Ilinca s-a răcit față de mine și m-a acuzat că „nu mai sunt sora ei cea bună”. Dar încet-încet am început să respir din nou. Să mă regăsesc.

Într-o seară târzie, după multe luni de tăcere rece între noi, Ilinca a venit la mine în cameră:

— Sorina… Îmi pare rău că nu te-am văzut până acum… Am fost egoistă. Dar mi-e frică să nu te pierd…

Am plâns amândouă mult timp în acea noapte. Și poate că n-am reparat totul atunci, dar am făcut primul pas spre o relație mai sinceră.

Acum mă întreb adesea: cât din noi trebuie să dăm celor dragi ca să fim văzuți? Merită să ne pierdem pe noi înșine pentru ceilalți? Sau e timpul să ne alegem și pe noi?