În Umbra Promisiunilor: Povestea Anei, O Româncă În Căutarea Libertății

— Ana, unde ai fost? De ce ai întârziat iar? vocea lui Rareș răsună ca un tunet în holul mic al apartamentului nostru din cartierul Militari. Mâinile îmi tremurau pe sacoșa cu pâine și lapte, iar inima îmi bătea nebunește. Încercam să-mi găsesc cuvintele, dar știam că orice aș spune va fi greșit.

— Am stat la coadă la farmacie, îi răspund încet, evitându-i privirea. Știam deja ce urmează: privirea lui tăioasă, suspiciunea, apoi tăcerea apăsătoare care se va lăsa peste noi ca o pătură grea.

Așa arată fiecare zi din viața mea de când m-am măritat cu Rareș. Din afară, părem familia perfectă: el, inginer respectat, eu, profesoară de limba română la liceu, o fetiță de șapte ani cu ochi mari și visători. Dar în spatele ușilor închise, Rareș controlează fiecare aspect al existenței mele: cu cine vorbesc, unde merg, cât cheltuiesc. Prietenele mele au dispărut una câte una, mama nu mă mai sună decât pe ascuns, iar eu am învățat să tac și să zâmbesc fals la mesele de familie.

Într-o seară de noiembrie, când ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare, am auzit-o pe Mara, fiica noastră, plângând în camera ei. M-am dus la ea și am găsit-o strânsă sub pătură, cu ochii roșii de lacrimi.

— Mami, de ce țipă tati mereu la tine? Nu-l mai iubești?

Întrebarea ei m-a sfâșiat. Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu voiam ca Mara să crească într-o casă unde frica e la ordinea zilei. Dar cum să-i explic unui copil că iubirea nu ar trebui să doară?

A doua zi dimineață, la școală, colega mea, Ioana, m-a tras deoparte.

— Ana, nu vreau să mă bag, dar te văd schimbată. Dacă ai nevoie să vorbești cu cineva…

Am dat din cap și am zâmbit forțat. Nu puteam risca să afle Rareș că cineva bănuie ceva. Dar în acea clipă am simțit pentru prima dată că nu sunt chiar atât de singură.

Seara următoare a fost una dintre cele mai grele. Rareș a venit acasă nervos, pentru că primise o amendă la serviciu. Și-a vărsat furia pe mine pentru orice: pentru că nu era mâncarea destul de caldă, pentru că Mara nu-și făcuse temele perfect. Am încercat să-l calmez, dar fiecare cuvânt al meu era ca o scânteie într-un butoi cu pulbere.

— E vina ta că nu sunt fericit! Dacă ai fi fost o soție adevărată…

M-am retras în baie și am plâns în șoaptă. M-am privit în oglindă și nu m-am mai recunoscut. Unde dispăruse fata visătoare care voia să schimbe lumea? Cum ajunsesem prizonieră în propria viață?

În acea noapte am luat o hotărâre: trebuie să fac ceva. Pentru mine și pentru Mara.

A doua zi am sunat-o pe mama. Vocea ei tremura când i-am spus adevărul.

— Ana, vino acasă! Nu mai sta acolo! Tata te va ajuta…

Dar știam că nu e atât de simplu. Rareș nu m-ar fi lăsat niciodată să plec fără luptă. Și ce-ar fi spus lumea? Vecinii? Colegii? În România încă se vorbește în șoaptă despre femeile care „își lasă bărbatul”.

Am început să strâng bani pe ascuns: câteva bancnote puse între paginile unei cărți vechi de poezii. Am vorbit cu Ioana și ea mi-a dat numărul unei asociații care ajută femeile abuzate. Mi-a fost rușine să sun la început. Dar într-o zi am făcut-o.

— Bună ziua, mă numesc Ana și… am nevoie de ajutor.

Vocea caldă a consilierei mi-a dat curaj. Mi-a explicat pașii pe care trebuie să-i urmez dacă vreau să plec în siguranță cu Mara. Mi-a spus că nu sunt singură.

Într-o dimineață de martie, când Rareș era plecat la serviciu și Mara la școală, mi-am făcut bagajul: câteva haine, actele noastre și banii strânși cu grijă. Am lăsat o scrisoare pe masă:

„Rareș,
Nu mai pot trăi așa. Plec pentru mine și pentru Mara. Sper să găsești liniștea pe care eu nu ți-o pot da.”

Am fugit la mama acasă, într-un sat din Prahova. Tata m-a strâns în brațe fără să spună nimic. Mara a adormit lângă mine în acea noapte fără coșmaruri.

Rareș a încercat să mă contacteze de zeci de ori. A venit la poartă, a amenințat că mă dă în judecată pentru custodie. Dar aveam sprijinul asociației și al familiei mele. Pentru prima dată după mulți ani, nu mi-a mai fost frică.

Au trecut doi ani de atunci. Încă lucrez ca profesoară într-un sat vecin și încă mă trezesc uneori noaptea speriată de zgomote. Dar Mara râde din nou și eu am început să scriu poezii.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am distrus familia fiicei mele. Dar apoi o văd pe Mara alergând liberă prin grădină și știu că am ales libertatea în locul fricii.

Oare câte femei mai trăiesc încă în tăcere? Câte Anei își ascund lacrimile sub zâmbete? Poate că povestea mea va da curaj cuiva să spună „ajunge”.