În umbra vinovăției: Cum am regăsit credința când toți m-au judecat

— Nu mai pot, mama! Nu mai pot să aud cum toată lumea mă acuză! — am izbucnit într-o seară, cu ochii în lacrimi, în timp ce mama încerca să mă strângă în brațe. Mirosea a ceai de tei și a ploaie, iar camera mică din apartamentul nostru din Ploiești părea să se micșoreze cu fiecare suspin al meu.

— Lidia, oamenii vorbesc, dar tu știi adevărul. Nu lăsa vorbele lor să te doboare, mi-a spus ea, dar vocea îi tremura. Și ea suferea. Și ea era privită ciudat la biserică, la piață, peste tot unde mergea. Pentru că fiica ei, adică eu, eram „femeia care și-a lăsat bărbatul”.

Nu am crezut niciodată că viața mea va ajunge aici. Când l-am cunoscut pe Mihai, aveam 22 de ani și visam la o familie mare, la copii care să alerge prin curte și la duminici liniștite în jurul mesei. Mihai era blând, muncitor, avea ochi verzi și râdea cu poftă. Ne-am căsătorit după doi ani de iubire ca-n filme. Dar după nuntă, totul s-a schimbat încetul cu încetul.

La început au fost doar certuri mici: el venea târziu de la serviciu, eu eram obosită după orele suplimentare la școală. Apoi au apărut reproșurile: „Nu gătești ca mama”, „Ești prea rece”, „Nu mă mai asculți”. Încercam să repar, să fiu mai bună, să nu-l supăr. Dar orice făceam era greșit. Într-o seară, după o ceartă aprigă, Mihai a plecat și nu s-a mai întors decât dimineața. Mi-a spus că are nevoie de spațiu. Spațiul acela s-a transformat în luni de distanță și răceală.

Când am aflat că are pe altcineva, mi s-a prăbușit lumea. Am încercat să-l iert, am încercat să luptăm pentru căsnicia noastră. Dar el nu mai voia. A plecat definitiv și a lăsat în urmă doar tăcere și priviri acuzatoare din partea tuturor: „Ce i-ai făcut lui Mihai de a plecat?”, „O femeie adevărată își ține bărbatul acasă”, „Săraca lui mamă, cât suferă!”

Am rămas singură cu toate întrebările și cu o vinovăție care nu era a mea. În fiecare duminică mergeam la biserică, dar simțeam cum privirile femeilor din cor mă ard pe spate. Preotul m-a chemat într-o zi la spovedanie:

— Lidia, trebuie să ierți ca să fii iertată. Știu că e greu, dar Dumnezeu vede totul.

Am plâns atunci ca niciodată. Am început să mă rog mai mult decât oricând. Nu pentru ca Mihai să se întoarcă, ci pentru liniște. Pentru puterea de a merge mai departe fără să mă urăsc.

Mama era singura care mă susținea necondiționat. Tata nu vorbea despre asta; doar ofta adânc când intra în casă și mă vedea plângând. Sora mea mai mică, Ioana, încerca să mă facă să râd cu glume stângace:

— Hai, Lidia, nu-i lăsa pe toți ăștia să-ți strice viața! Ești tânără! O să vezi tu!

Dar nu era atât de simplu. La școală, copiii șușoteau când intram în clasă: „Doamna e divorțată!” Părinții elevilor mă priveau cu suspiciune la ședințe. Parcă purtam o etichetă invizibilă pe frunte.

Într-o zi, după ore, directoarea m-a chemat la ea:

— Lidia, știu că treci printr-o perioadă grea. Dar trebuie să fii tare pentru copii. Ei au nevoie de tine.

Am simțit atunci un val de recunoștință pentru puținii oameni care nu m-au judecat. Am început să mă implic mai mult în activitățile cu elevii mei: am organizat un club de lectură, am mers cu ei la teatru, am făcut voluntariat împreună la un centru pentru copii abandonați.

Încet-încet, am început să simt că viața mea are din nou sens. Rugăciunile mele nu au adus miracole peste noapte, dar mi-au dat răbdare și curaj. Am învățat să nu mai răspund răutăților cu aceeași monedă. Când o vecină mi-a spus într-o zi pe scara blocului:

— Lidia, poate dacă ai fi fost mai atentă cu Mihai…

I-am zâmbit trist:

— Poate că uneori nu ține doar de unul singur.

Au trecut ani până când am putut vorbi despre tot ce s-a întâmplat fără să plâng. Am început să merg la pelerinaje cu mama și Ioana, am cunoscut oameni noi care nu știau nimic despre trecutul meu și care m-au acceptat așa cum sunt.

Într-o seară de vară, stând pe bancă în fața blocului cu mama și privind apusul peste orașul nostru prăfuit, am simțit o pace pe care nu o mai cunoscusem demult.

— Mamă… crezi că oamenii pot ierta cu adevărat? — am întrebat-o încet.

Ea m-a privit lung:

— Cred că da, dacă învață mai întâi să se ierte pe ei înșiși.

Acum știu că nu sunt definită de eșecurile mele sau de ce spun ceilalți despre mine. Sunt definită de felul în care aleg să merg mai departe.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim vieți frânte sub povara judecăților altora? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne ridicăm din cenușa propriilor greșeli și să ne recâștigăm demnitatea? Poate povestea mea va ajuta pe cineva să găsească răspunsurile.