La aceeași masă, după ani: Întoarcerea la iubirea pierdută
— Nu pot să cred… Vlad? am șoptit, aproape fără glas, când privirea mi s-a întâlnit cu a lui. Stătea la masa de lângă fereastră, cu aceeași postură relaxată, de parcă timpul nu trecuse deloc peste el. Mâinile îi tremurau ușor pe ceașca de cafea, iar ochii lui căprui, cândva plini de lumină, păreau acum obosiți, ca și cum ar fi purtat povara unor ani grei.
Am intrat în cafeneaua asta după aproape zece ani. Totul mirosea la fel: cafea proaspăt râșnită, cinamon și o urmă vagă de fum de țigară care se încăpățâna să rămână impregnată în fotoliile vechi. M-am așezat la masa mea preferată, lângă geam, încercând să-mi liniștesc bătăile inimii. Nu venisem aici întâmplător. Aveam nevoie să-mi adun gândurile după ce mama îmi spusese, cu vocea ei blândă dar fermă: „Irina, nu poți fugi mereu de trecut.”
Dar nu mă așteptam ca trecutul să mă întâmpine atât de direct.
— Irina… vocea lui Vlad era aproape un oftat. — Tu ești?
Am zâmbit stingher, încercând să ascund furtuna din sufletul meu. Nu știam dacă să mă ridic și să plec sau să rămân și să mă prefac că nu-l văd. Dar privirea lui mă țintuia locului.
— Da, Vlad. Eu sunt.
A urmat o tăcere apăsătoare. Am simțit cum toate amintirile mă năpădesc: serile târzii când râdeam împreună, certurile noastre aprinse, promisiunile șoptite pe întuneric. Și apoi, trădarea. Plecarea mea bruscă la Cluj, fără explicații, fără rămas-bun.
— Ce faci aici? am întrebat, încercând să par indiferentă.
— M-am întors acasă. Tata s-a îmbolnăvit și… n-am avut de ales. Bucureștiul nu mai era pentru mine.
Mi-am mușcat buza. Știam că familia lui Vlad fusese mereu o povară pentru el. Mama lui îl presa să preia afacerea familiei, iar el visa la altceva — la pictură, la libertate. Eu îl încurajam să fugim împreună, să ne facem un rost departe de toți și toate. Dar când a venit momentul să aleg între el și cariera mea, am ales egoist.
— Și tu? Ce faci? m-a întrebat el, cu o urmă de reproș în glas.
— Sunt profesoară la liceu. Am rămas la Cluj… Am o fetiță.
Vlad a tresărit vizibil.
— Ești căsătorită?
— Nu. Am crescut-o singură pe Ana. Tatăl ei… nu a vrut să știe de noi.
A urmat o altă tăcere grea. M-am uitat pe fereastră, la ploaia care bătea ritmic în geamuri. M-am întrebat de ce simt nevoia să-i spun toate astea unui om pe care l-am rănit atât de tare.
— Irina… De ce ai plecat atunci? De ce nu mi-ai spus nimic?
Vocea lui era spartă, ca un copil care încă mai speră la o explicație salvatoare.
— Mi-a fost frică, Vlad. Mi-a fost frică să nu te trag după mine într-o viață pe care nu ți-o doreai. Și mi-a fost frică să nu pierd totul dacă rămân aici.
— Ai ales pentru amândoi…
— Da. Și regret în fiecare zi.
Ochii lui s-au umplut de lacrimi pe care le-a ascuns repede sub pleoape. Am simțit cum ceva se rupe în mine — poate o ultimă fărâmă de speranță că timpul vindecă totul.
— Știi… după ce ai plecat, am încercat să te uit. Am ieșit cu alte femei, am pictat nopți întregi, dar nimic nu a mai fost la fel. Mama a murit anul trecut. Tata e pe patul de spital. Iar eu… eu am rămas aici, blocat între ce aș fi putut fi și ce sunt acum.
Am vrut să-i spun că și eu sunt blocată. Că fiecare decizie luată din frică sau orgoliu ne-a adus aici — doi străini la aceeași masă unde cândva ne făceam planuri pentru o viață întreagă.
— Vlad… crezi că mai putem repara ceva?
El a zâmbit trist:
— Nu știu, Irina. Poate că unele lucruri nu se repară niciodată. Dar poate putem învăța să trăim cu ele.
Am rămas acolo mult timp după ce Vlad a plecat. Am privit ceașca goală și m-am întrebat dacă există vreodată un moment potrivit pentru iertare — față de ceilalți sau față de noi înșine.
Poate că nu există răspunsuri simple la întrebările vieții. Poate că tot ce putem face este să ne întoarcem din când în când la mesele unde am iubit și am pierdut și să ne întrebăm: dacă aș putea da timpul înapoi, aș avea curajul să aleg altfel?