„Maria, de azi dormi în sufragerie” – Povestea unei mame care a devenit străină în propria familie

— Maria, te rog, nu mai lăsa cana pe masa din bucătărie! Am spus de atâtea ori…

Vocea Iuliei, nora mea, răsună tăios prin apartamentul mic din cartierul Drumul Taberei. Mă opresc din spălatul vaselor și mă uit la mâinile mele tremurânde. Îmi vine să răspund, să-i spun că aici, în casa asta, am crescut eu însămi un copil, am plâns și am râs, dar mă abțin. De când m-am mutat la Mihai, fiul meu, după ce soțul meu a murit, simt că fiecare gest al meu e o greșeală.

— Lasă, mamă, nu te supăra, îi spun încet, dar Mihai nici nu mă privește. E cu ochii în telefon, ca de obicei.

În fiecare seară, după ce toți se retrag în camerele lor, eu rămân singură în sufragerie. Mi-au adus o canapea extensibilă și câteva perne vechi. „E doar temporar”, mi-a spus Mihai când m-am mutat. „Până îți revii puțin.” Au trecut doi ani.

Noaptea trecută am auzit-o pe Iulia vorbind cu Mihai în șoaptă:

— Nu mai pot, Mihai! Nu e casa ei, e casa noastră! Parcă trăiesc cu o străină.

Am tras pătura peste cap și am plâns în tăcere. M-am simțit mică, inutilă, ca o umbră care deranjează. M-am gândit la casa noastră din Ploiești, la grădina cu trandafiri pe care o îngrijeam cu atâta drag. Totul s-a dus când l-am pierdut pe Ionel. Am vândut casa ca să-l ajut pe Mihai cu avansul pentru apartament. Acum nu mai am nimic al meu.

Dimineața, când mă trezesc, găsesc bilețele pe frigider: „Nu uita să iei pâine”, „Te rog să nu mai folosești detergentul nostru”, „Nu intra în camera lui Vlad”. Vlad e nepotul meu de 12 ani. Nu mă salută niciodată. Când încerc să-i vorbesc, se preface că nu mă aude.

Într-o zi, am încercat să-i fac clătite, așa cum îi făceam lui Mihai când era mic. Iulia a venit val-vârtej în bucătărie:

— Cine ți-a cerut să gătești? Vlad e alergic la ou! Dacă pățește ceva?

Am lăsat tigaia jos și am ieșit fără un cuvânt. M-am dus în parc și am stat pe o bancă până s-a întunecat. M-am uitat la copiii care se jucau și la mamele care îi strigau cu blândețe. Mi-am amintit de vremurile când Mihai era mic și mă striga „mama” cu glas vesel.

Într-o seară, Mihai a venit la mine:

— Mamă, trebuie să vorbim. Iulia zice că nu mai merge așa. Poate ar trebui să te gândești la un azil… Nu zic acum, dar… să te gândești.

Am simțit cum mi se taie respirația. Un azil? Eu? Pentru cine am muncit toată viața? Pentru cine am renunțat la visele mele? Pentru cine am vândut casa?

— Mihai, tu chiar crezi că nu mai e loc pentru mine aici?

A dat din umeri:

— E greu pentru toți…

În noaptea aceea nu am dormit deloc. Am stat cu ochii în tavan și m-am întrebat unde am greșit. Oare am fost o mamă prea protectoare? Oare l-am sufocat? Sau poate doar timpul ne schimbă pe toți și ne face străini unii de alții.

A doua zi dimineață, Iulia a intrat în sufragerie:

— Maria, de azi dormi în sufragerie. Avem nevoie de bucătărie liberă dimineața.

Am simțit că mă prăbușesc. Am strâns pătura și perna și le-am dus în sufragerie. M-am uitat la pozele de pe perete: Mihai la absolvire, Vlad bebeluș în brațele mele… Acum nici nu mă mai privesc.

Au trecut zilele una după alta. Am început să evit să ies din cameră când sunt ei acasă. Mănânc singură, în liniște, ca să nu deranjez pe nimeni. Când ies la cumpărături, mă uit lung la bătrânele care stau de vorbă pe bănci și mă întreb dacă și ele se simt la fel de singure.

Într-o duminică, m-am întâlnit cu vecina de la trei, doamna Stancu.

— Ce faci, Maria? Pari abătută…

Am izbucnit în plâns.

— Nu mai sunt nimic pentru nimeni… Sunt o povară.

M-a luat de mână și mi-a spus:

— Nu ești singură. Hai la mine la cafea mâine dimineață.

A fost prima dată după mult timp când cineva m-a ascultat fără să mă judece. Am început să merg zilnic la ea. Împărțim povești despre copii care au uitat de noi și râdem amar de viață.

Într-o seară, Mihai a venit acasă mai devreme și m-a găsit râzând cu doamna Stancu pe bancă.

— Mamă, ce faci aici?

— Încerc să-mi aduc aminte cine sunt…

Nu a zis nimic. S-a întors și a intrat în bloc.

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că cineva va citi și va înțelege cât de ușor poți deveni străin în propria familie. Cât de tare doare tăcerea celor dragi și cât de greu e să găsești curajul să ceri puțină dragoste.

Oare câți dintre noi ajungem să fim doar niște umbre în casele copiilor noștri? Oare chiar atât de repede uităm cine ne-a crescut?