Nimeni nu-ți poate lua demnitatea: Povestea mea, Irina din Ploiești

— Nu mai ai ce căuta aici, Irina! Ai făcut de râs familia! Vocea mamei răsuna în holul îngust, iar tata stătea cu brațele încrucișate, privindu-mă cu o răceală pe care n-o mai simțisem niciodată. Aveam douăzeci și unu de ani și tot ce făcusem fusese să spun „nu” unei căsătorii aranjate cu Radu, fiul vecinilor de la trei. Nu-l iubeam, nu-l suportam, dar pentru ai mei conta doar să fiu „la casa mea”.

M-am trezit cu două sacoșe în mână, pe scara blocului, cu ochii umflați de plâns și inima sfâșiată. Nu aveam unde să mă duc. Prietenele mele dispăruseră una câte una, de când începusem să refuz regulile nescrise ale cartierului. Am mers pe jos până la gară, fără să știu ce caut acolo. M-am așezat pe o bancă și am început să plâng în hohote. O bătrână s-a apropiat de mine: „Fată dragă, ți-e foame? Hai la mine acasă, am o ciorbă caldă.” Am refuzat politicos, rușinată. Cum să accept milă?

În acea noapte am dormit pe o bancă, cu geaca trasă peste cap. Dimineața m-am trezit înghețată și flămândă. Am început să caut de lucru. La un fast-food din centru m-au angajat pe loc, la negru. Spălam vasele până la miezul nopții și primeam bani cât să-mi iau o pâine și un iaurt. În fiecare seară mă întorceam la gară și dormeam acolo, printre oameni fără adăpost. Mi-era frică, dar nu aveam altă soluție.

După două săptămâni, șefa de la fast-food, doamna Lenuța, m-a întrebat de ce sunt mereu obosită. I-am spus adevărul. A oftat și mi-a zis: „Hai la mine acasă. Am o cameră liberă. Plătești cât poți.” Așa am ajuns să stau într-o garsonieră mică, cu pereți galbeni și miros de cafea veche. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că pot respira.

Dar rușinea nu dispăruse. În fiecare zi când mergeam la muncă, simțeam privirile oamenilor: „Uite-o pe aia care a fugit de-acasă.” Mă întâlneam uneori cu mama pe stradă; se uita prin mine ca printr-un geam murdar. Tata nu mi-a mai vorbit niciodată.

Într-o seară, după o tură lungă, am găsit un bilet sub ușă: „Nu ești bună de nimic! O să ajungi ca toate fetele pierdute!” Am recunoscut scrisul verișoarei mele, Ramona. M-am prăbușit pe pat și am plâns până dimineața. De ce e atât de greu să fii tu însăți?

Au trecut luni în care am trăit din puținul câștigat și am încercat să mă ridic. Am început să citesc cărți de psihologie găsite la anticariat. Am descoperit că nu sunt singură: alte femei au trecut prin ce trec eu. Am început să scriu într-un jurnal:

„Astăzi am zâmbit unui copil care mi-a mulțumit pentru un sandviș cald. Poate nu sunt nimic pentru ai mei, dar pentru cineva sunt ceva.”

Într-o zi a venit la fast-food o fată cu ochii roșii de plâns. Am recunoscut disperarea din privirea ei. I-am dat un ceai cald și am întrebat-o dacă are unde dormi. A clătinat din cap. Am dus-o la doamna Lenuța și i-am spus povestea mea. Lenuța a oftat: „Toate fetele astea… Nimeni nu le vrea când nu se supun.”

Am devenit prietene. O chema Simona și fusese dată afară pentru că rămăsese însărcinată cu iubitul ei din liceu. Familia ei nu voia să audă de copil.

Împreună am început să visăm la altceva: să avem un loc al nostru, unde fetele ca noi să poată veni când nu mai au unde merge. Am strâns bani luni întregi și am închiriat o cameră micuță lângă piață. Acolo am primit alte două fete: Maria și Anca.

Într-o zi, mama a venit la fast-food. Nu m-a salutat, dar s-a uitat lung la mine când i-am dat restul la casă. Avea ochii plini de lacrimi. Mi-a lăsat un bilețel: „Mi-e dor de tine.”

Am plâns toată noaptea. Dar nu m-am întors acasă.

Astăzi sunt educatoare la un centru pentru fete aflate în dificultate. Încerc să le arăt că demnitatea nu ți-o poate lua nimeni — nici familia, nici foamea, nici rușinea satului sau a orașului.

Uneori mă întreb: dacă aș fi acceptat căsătoria aranjată, aș fi fost mai fericită? Sau aș fi murit încet în fiecare zi? Ce înseamnă să fii cu adevărat liber într-o lume care te vrea supus? Voi ce credeți?