Nu sunt eroina nimănui: Povestea Mariei dintr-un sat de lângă Bacău

— Maria, iar ai uitat să aduci apă de la fântână! Ce fel de femeie ești tu, dacă nici măcar de copii nu poți avea grijă?
Vocea mamei răsuna aspru în bucătăria mică, cu pereții scorojiți și miros de lemn ars. Era decembrie, iar gerul pătrundea prin crăpăturile ferestrelor. Mă uitam la mâinile mele crăpate, la copiii care tremurau sub pătura subțire și simțeam cum mă apasă vina, rușinea și neputința.

Nu trecuseră decât trei luni de când Mihai, soțul meu, plecase. Fără să spună prea multe, doar cu o geantă veche și cu ochii goi. „Nu mai pot, Maria. Mă sufoc aici. Mă duc la București, poate găsesc ceva de muncă.” Dar nu s-a mai întors. Nici măcar de Crăciun, când copiii îl așteptau cu ochii lipiți de geam.

În satul nostru, femeia părăsită e ca o pată pe obrazul familiei. Vecinele șușoteau pe la garduri: „A văzut-o pe Maria? Săraca, dar cine știe ce-a făcut de a plecat bărbatul…” Când mergeam la magazinul din colț, tanti Ileana îmi dădea restul fără să mă privească în ochi. Parcă eram invizibilă, dar în același timp toți mă vedeau prea bine.

— Mamă, de ce nu vine tata acasă? întreba Ana, fetița mea de cinci ani, cu ochii mari și umezi.
— O să vină, iubita mea, îi răspundeam, dar vocea mi se frângea.

În fiecare seară, după ce adormea copiii, mă prăbușeam pe marginea patului și plângeam în pumni. Mă simțeam vinovată pentru tot: că nu am fost destul de bună soție, că nu am știut să-l țin pe Mihai lângă mine, că nu pot să le ofer copiilor mai mult decât o supă chioară și haine vechi.

Mama mă certa mereu: „Dacă ai fi ascultat de mine și te-ai fi măritat cu Vasile, acum nu mai sufereai așa. Mihai a fost mereu un visător, nu-i de capul lui.” Dar eu îl iubeam pe Mihai. Sau cel puțin așa credeam.

Într-o zi, când am mers la primărie să cer ajutor social, doamna secretară m-a privit de sus: „Știți câte femei ca dumneavoastră vin aici? Toate cred că statul trebuie să le crească copiii.” Am simțit cum mă înroșesc de rușine, dar am înghițit în sec. Nu aveam altă soluție.

Seara, la lumina slabă a lămpii, am început să cos pentru vecine. Făceam fețe de pernă, ciorapi de lână, orice îmi cereau. Uneori primeam câte un borcan de zacuscă sau o pungă de făină în schimb. Alteori, doar un „mulțumesc” spus printre dinți.

Într-o duminică, la biserică, preotul a vorbit despre iertare și despre cât de greu e să judeci fără să cunoști povestea omului de lângă tine. Am simțit că vorbește despre mine. După slujbă, doamna preoteasă mi-a pus mâna pe umăr: „Maria, dacă ai nevoie de ceva, vino la mine. Nu e rușine să ceri ajutor.” Am plâns atunci, pentru prima dată nu de rușine, ci de ușurare.

Dar greutățile nu s-au oprit aici. Într-o zi, Ana a făcut febră mare. Am alergat cu ea în brațe până la dispensar. Doctorița a zis că trebuie să mergem la Bacău, la spital. Nu aveam bani de drum. Am vândut verigheta. Mama a plâns când a aflat: „Cum să-ți vinzi verigheta? Ce-o să zică lumea?” Dar pentru mine nu mai conta ce zice lumea. Copilul meu era mai important decât orice inel.

La spital, am stat trei zile pe un scaun de plastic, cu Ana în brațe. Am cunoscut acolo o altă mamă, Elena, care trecea prin același coșmar. Ne-am împrietenit. Mi-a spus: „Maria, nu ești singură. Toate avem luptele noastre.” Cuvintele ei mi-au dat curaj.

Când ne-am întors acasă, am decis să nu mai trăiesc cu frica de gura lumii. Am început să caut de lucru la oraș. Am găsit o slujbă la o brutărie din Bacău. Mă trezeam la patru dimineața, luam autobuzul și mă întorceam seara târziu. Copiii rămâneau cu mama. Era greu, dar pentru prima dată simțeam că pot să respir.

Într-o zi, Mihai a sunat. Vocea lui era stinsă: „Maria, am greșit. Vreau să mă întorc.” Am simțit un nod în gât. L-am întrebat: „De ce acum? Când am avut nevoie de tine, ai fugit.” A tăcut. Nu l-am primit înapoi. Pentru prima dată am ales pentru mine.

Anii au trecut. Ana și Vlad au crescut. Am reușit să ne mutăm la oraș, într-o garsonieră mică, dar a noastră. Am făcut școala postliceală și am devenit asistentă medicală. Nu a fost ușor, dar am învățat să nu-mi mai fie rușine de cine sunt.

Uneori mă gândesc: dacă n-ar fi plecat Mihai, aș fi avut curajul să descopăr cine sunt cu adevărat? Sau aș fi rămas mereu „soția lui Mihai”, ascunsă în umbra lui? Poate că nu sunt eroina nimănui, dar sunt eroina copiilor mei și a propriei mele vieți.

Oare câte femei din satele noastre trăiesc încă în tăcere, cu frica de gura lumii? Câte dintre noi avem curajul să ne ridicăm și să spunem: merităm mai mult?