„Nu sunt o bunică rea, doar că am și eu o viață”

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea Irinei răsună prin telefon, spartă de plâns. — De ce nu vrei să mă ajuți? Toate prietenele mele au mame care stau cu copiii lor! Doar tu… doar tu nu vrei!

Stau pe marginea patului, cu telefonul strâns în mână, simțind cum inima mi se strânge. În camera alăturată, Gheorghe, soțul meu, tușește încet. De când s-a îmbolnăvit, zilele mele se împart între serviciu și grija pentru el. Am 55 de ani și încă lucrez la supermarketul din cartier, la casă. Nu pentru că mi-ar plăcea, ci pentru că pensia lui abia ne ajunge pentru medicamente.

Irina are 35 de ani. A rămas fără serviciu acum trei luni, după ce firma la care lucra s-a închis. Are doi copii minunați, Andreea și Vlad, de 5 și 7 ani. Îi iubesc nespus, dar nu mai am putere să fiu bunica aceea care gătește prăjituri și îi duce în parc toată ziua. Am încercat să-i explic Irinei:

— Mamă, nu pot. Gheorghe are nevoie de mine. Lucrez opt ore pe zi și când ajung acasă abia mai am energie să mă ocup de el.

— Dar eu ce să fac? — a țipat ea. — Să-i las singuri? Să nu mai caut serviciu?

Mi-a închis telefonul în nas. M-am simțit ca ultimul om. M-am ridicat încet și m-am dus la Gheorghe. M-a privit cu ochii lui obosiți.

— Iar te-ai certat cu Irina?

Am dat din cap. Nu mai aveam lacrimi. M-am așezat lângă el și i-am povestit totul. El a oftat adânc.

— Mariana, ai făcut tot ce-ai putut pentru ea. Nu te învinovăți.

Dar cum să nu mă învinovățesc? Am crescut-o singură până la 12 ani, când Gheorghe a intrat în viața noastră. Am muncit pe brânci ca să nu-i lipsească nimic. Am renunțat la visele mele, la tinerețea mea, ca să-i fie ei bine.

Îmi amintesc cum era Irina mică: blondă, cu ochii mari și curioși. Îi citeam povești seara și îi promiteam că va avea o viață mai bună decât a mea. Când a intrat la facultate, am plâns de fericire. Apoi a venit primul nepot, Andreea, iar eu am simțit că mi se umple sufletul de lumină.

Dar anii au trecut repede. Gheorghe s-a îmbolnăvit de inimă acum doi ani. Operația l-a slăbit mult. Eu am început să lucrez mai mult ca să acopăr cheltuielile medicale. Irina s-a mutat cu soțul ei într-un apartament mic, iar eu am rămas cu grijile mele.

În ultimele luni, Irina a început să vină tot mai des la noi cu copiii. La început mă bucuram, dar apoi am simțit că nu mai fac față. Copiii sunt energici, vor atenție, vor joacă. Eu sunt obosită, nervoasă, mereu cu gândul la facturi și la medicamentele lui Gheorghe.

Într-o zi, după o ceartă urâtă cu Irina, am izbucnit:

— De ce trebuie să fiu eu mereu cea care se sacrifică? De ce nimeni nu vede cât de greu îmi este?

Irina s-a uitat la mine ca la un străin:

— Pentru că ești mama mea! Pentru că tu ai crescut-o pe mama ta când era bolnavă! Pentru că așa se face!

Am simțit cum mă sufoc. Da, am avut grijă de mama mea când era bolnavă. Dar eram tânără atunci! Acum simt că nu mai pot.

Seara aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: cum am renunțat la concedii ca să-i cumpăr haine Irinei, cum mi-am pus viața pe pauză pentru familie. Și totuși… totuși nu e destul.

A doua zi am primit un mesaj de la Irina: „Nu vreau să te mai văd.”

Am plâns ca un copil. Gheorghe m-a ținut în brațe și mi-a spus:

— Las-o să se liniștească. O să-și dea seama că ai dreptate.

Dar zilele au trecut și liniștea nu a venit. Copiii nu m-au mai sunat pe video, Irina nu mi-a mai scris niciun mesaj. Casa e mai tăcută ca niciodată.

La serviciu mă uit la mamele tinere care vin cu copiii lor la cumpărături și mă întreb: oare ele vor ajunge ca mine? Oare vor fi și ele judecate când nu vor mai putea?

Într-o duminică după-amiază, Andreea mi-a trimis un desen pe WhatsApp: „Te iubesc, buni!” Am izbucnit în plâns.

Am luat telefonul și i-am scris Irinei: „Îmi pare rău dacă te-am dezamăgit ca mamă sau ca bunică. Dar și eu am nevoie de ajutor uneori.”

Nu mi-a răspuns nici azi.

Mă uit la Gheorghe cum doarme liniștit și mă întreb: oare e greșit să vreau și eu puțină liniște? Oare chiar sunt o bunică rea dacă nu pot să fiu tot timpul acolo pentru toți?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb: voi ce ați face în locul meu? Unde se termină datoria unei mame sau a unei bunici și unde începe dreptul la propria viață?