Nuntă pe marginea prăpastiei: Povestea mea despre iubire, dizabilitate și prejudecăți

— Nu pot să cred că faci asta, Ilinca! Mama aproape țipa, cu ochii umezi și obrajii roșii de furie. — O să râdă tot satul de tine! Cum să te măriți așa?

Mâinile îmi tremurau pe rochia albă, iar roțile scaunului cu rotile scârțâiau ușor pe parchetul vechi din sufrageria noastră. Tata stătea la geam, cu spatele la noi, prefăcându-se că nu aude. În colțul camerei, sora mea mai mică, Ana, își mușca buza, evitând să mă privească.

— Nu mă mărit pentru sat, mamă. Mă mărit pentru mine. Pentru că îl iubesc pe Vlad.

Am spus-o încet, dar fiecare cuvânt era o luptă. De când accidentul mi-a schimbat viața, nimic nu mai fusese simplu. Aveam 27 de ani când un șofer beat m-a lovit pe trecerea de pietoni, la două străzi de casa noastră din Bacău. Într-o clipă, picioarele mele au încetat să mă asculte. Într-o clipă, am devenit „fata aia în scaun cu rotile”.

La început, Vlad venea la spital cu flori și glume proaste. Îmi citea poezii de Nichita și mă făcea să râd când voiam doar să plâng. Dar după ce am ieșit din spital, lumea s-a schimbat. Prietenii au început să dispară unul câte unul. Vecinii șușoteau când ieșeam la poartă. Mama a început să-mi spună că trebuie să fiu „realistă”.

— Cine o să te ia pe tine acum? Nu vezi că Vlad doar are milă de tine?

Dar Vlad nu a plecat. A rămas lângă mine când eram cel mai urât om din lume — în ochii mei. M-a învățat să gătesc din nou, să mă machiez singură, să urc în autobuz fără ajutor. Și într-o seară de iarnă, sub felinarul din fața blocului nostru gri, m-a cerut de soție.

— Ilinca, vrei să fii soția mea? Să râdem împreună de toate prostiile lumii? Să ne certăm pe telecomandă și să ne împăcăm cu ciocolată?

Am râs printre lacrimi și am spus da. Dar bucuria s-a transformat repede în altceva. Mama a început să plângă tot mai des. Tata nu mai vorbea cu mine decât despre vreme sau facturi. Ana mi-a spus într-o seară:

— Mi-e frică pentru tine. Oamenii sunt răi. O să suferi.

Am vrut să renunț de atâtea ori. Să-i spun lui Vlad că e prea greu, că nu merit atâta dragoste. Dar el m-a ținut de mână și mi-a spus:

— Nu te las singură în fața furtunii. Dacă vrei să fugi, fugim împreună.

Ziua nunții a venit ca o furtună caldă de vară. Am ales să facem cununia civilă în curtea casei bunicilor mei, sub un nuc bătrân. Vlad mi-a ornat scaunul cu rotile cu flori albe și panglici albastre — culoarea ochilor mei.

Când am ieșit din casă, am simțit cum toți ochii sunt pe mine. Unii curioși, alții triști sau poate chiar dezgustați. Dar Vlad era acolo, zâmbind larg, ca și cum eram cea mai frumoasă femeie din lume.

— Ești gata? m-a întrebat el încet.

— Nu știu dacă voi fi vreodată gata… dar hai!

Preotul a ezitat o clipă când a văzut scaunul meu cu rotile. Apoi a început slujba, iar vocea lui răsuna peste curtea plină de oameni tăcuți. Mama plângea în tăcere lângă tata, care se uita la pantofii lui vechi.

La finalul ceremoniei, Vlad s-a aplecat spre mine și mi-a șoptit:

— Să nu uiți niciodată: ești întreagă pentru mine.

Am plâns atunci cum nu am mai plâns niciodată — nu de tristețe, ci de eliberare. Pentru prima dată după accident, m-am simțit văzută ca om, nu ca povară.

Petrecerea a fost ciudată la început. Unii veri se uitau la mine ca la un animal ciudat de la circ. O mătușă a venit la mine și mi-a spus:

— Săraca de tine… dar mă bucur că ai găsit pe cineva care te acceptă.

Am zâmbit politicos și am simțit cum mă sufoc sub greutatea compasiunii lor false.

Dar apoi Ana a venit lângă mine și mi-a spus:

— Îmi pare rău că n-am avut curajul tău.

Și atunci am știut că nu sunt singură.

Spre seară, tata s-a apropiat timid de mine și mi-a pus mâna pe umăr:

— Să fii fericită, Ilinca. Să nu lași pe nimeni să-ți spună cine ești.

În noaptea aceea am dansat cu Vlad sub nucul bătrân — el stând în genunchi lângă scaunul meu, ținându-mă strâns de mâini. Muzica era doar pentru noi.

Acum, după luni de la nuntă, încă simt privirile oamenilor când ieșim împreună pe stradă sau la supermarket. Încă aud șoapte: „Uite-o pe aia…” Dar nu mă mai doare la fel.

M-am întrebat mereu: cât valorează fericirea ta dacă trebuie să lupți pentru ea împotriva tuturor? Și oare câți dintre noi avem curajul să alegem iubirea în locul rușinii?