O singură alegere – Povestea unei mame din Ferentari

— Nu mai avem nimic, mamă! Nici măcar pâine! — vocea lui Darius, băiatul meu cel mare, răsuna în bucătăria rece, printre pereții scorojiți. Încercam să nu mă uit la el, să nu-i văd ochii mari, goi de speranță. Era Ajunul Crăciunului, iar în casa noastră din Ferentari, sărăcia era mai grea ca niciodată.

Mă numesc Mariana Popescu și sunt mamă a trei copii: Darius, Ana și micuța Ilinca. De când a plecat Vasile, soțul meu, viața a devenit o luptă zilnică. Mă trezeam la cinci dimineața, mergeam la curățenie la două scări de bloc, iar seara făceam menaj la o bătrână din cartier. Dar banii nu ajungeau niciodată. În seara aceea, frigul pătrundea prin geamurile sparte, iar burțile copiilor mei chiorăiau a gol.

— Mamă, de ce nu vine Moșul la noi? — a întrebat Ana, privind spre fereastra aburită. M-am simțit mică, neputincioasă. Cum să-i explic unui copil de șapte ani că Moșul nu vine acolo unde nu e nimic de luat?

Am ieșit pe balcon, să nu mă vadă copiii plângând. M-am uitat la blocurile cenușii, la luminițele de Crăciun de la vecini. Într-un colț, la parter, era magazinul alimentar al lui nea Gică. Știam că are mereu resturi de pâine și uneori le dă celor mai amărâți. Dar în seara aceea, nu mai aveam curaj să cer. Mă simțeam deja o povară pentru toți.

Am coborât scările, cu inima cât un purice. Am intrat în magazin, tremurând.

— Nea Gică, nu vă supărați… aveți ceva pâine veche? — am șoptit, rușinată.

— Mariana, azi n-a mai rămas nimic. S-a luat tot, să știi… — mi-a răspuns el, dând din umeri. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am ieșit, cu ochii în lacrimi, și am pornit spre casă. Pe drum, am trecut pe lângă o bătrânică ce-și scăpase portofelul. M-am aplecat să-l ridic, iar în clipa aceea, în mintea mea s-a dat o luptă cumplită. Să-l dau înapoi sau să-l păstrez? Copiii mei nu mâncaseră de două zile. Am privit-o pe femeie: era slabă, cu haine ponosite, dar avea ochi blânzi.

— Mulțumesc, draga mea, nu știu ce m-aș fi făcut fără el! — mi-a spus, când i l-am întins. Am simțit o căldură ciudată în piept, dar și o durere ascuțită. Am ales să fiu om, dar copiii mei tot flămânzi rămâneau.

Când am ajuns acasă, Darius mă aștepta în prag.

— Ai adus ceva? — m-a întrebat, cu voce stinsă.

— Nu, mamă… dar o să găsim noi o soluție, am promis eu, deși nu mai credeam nici eu în cuvintele mele.

În acea noapte, nu am putut dormi. M-am gândit la toate greșelile mele, la cum aș fi putut face altfel. Dimineața, am găsit pe ușă un bilet: „Mariana, vino la biserică, avem pachete pentru copii.” Era scrisul părintelui Mihai. Am alergat cu copiii de mână, cu sufletul la gură. În curtea bisericii, era lume multă, dar părintele m-a văzut și mi-a făcut semn să mă apropii.

— Mariana, știu că ți-e greu. Nu e rușine să ceri ajutor. Uite, ia pachetul ăsta și vino să stai de vorbă cu mine după slujbă.

Am primit o pungă cu alimente: pâine, conserve, dulciuri pentru copii. Darius a început să plângă de bucurie, iar Ana a sărit în brațele mele. În acea clipă, am simțit că nu sunt singură. Că, oricât de greu ar fi, există oameni care nu te lasă la pământ.

După slujbă, părintele Mihai m-a întrebat:

— Mariana, ai vrea să ajuți la cantina socială? Avem nevoie de cineva harnic și de încredere. Nu e mult, dar e un început.

Am acceptat fără să clipesc. Din ziua aceea, viața noastră s-a schimbat. Nu am devenit bogată, dar am avut mereu ce pune pe masă. Copiii mei au învățat că, oricât de greu ar fi, nu trebuie să-ți pierzi omenia.

Au trecut ani de atunci. Darius e la liceu, Ana visează să devină învățătoare, iar Ilinca desenează îngeri pe pereții camerei. Eu încă lucrez la cantină și ajut, la rândul meu, alte mame care trec prin ce am trecut eu.

Uneori, mă întreb: dacă aș fi ales altfel în acea seară, ce fel de om aș fi fost azi? Cât valorează o alegere, când totul pare pierdut? Voi ce ați fi făcut în locul meu?