O văduvă bogată, o mamă frântă și judecata lumii – Secretele unei vile din Cotroceni

— Nu pot să cred ce-ai făcut, Maria! Ai depășit orice limită! — vocea lui Gábor răsuna ca un tunet în holul rece al vilei din Cotroceni. Mâinile îmi tremurau pe marginea șorțului ud, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. În fața mea, Gábor, văduv de nici doi ani, mă privea cu o furie amestecată cu neputință. Pe scările largi, Ecaterina, mama lui Gábor, își strângea halatul pe trupul slab, privind scena ca pe un spectacol grotesc.

Totul începuse cu doar câteva ore înainte. Afară ploua cu găleata, iar eu făceam curat în bucătărie când am auzit un scâncet slab venind din camera micuțului Vlad. De când murise soția lui Gábor, copilul era tot mai retras, iar tatăl lui părea să se afunde în muncă și tăcere. În seara aceea, Vlad era palid, cu buzele vineții și ochii pierduți. Nu mâncase nimic toată ziua. Am încercat să-l hrănesc cu biberonul, dar refuza totul. Am simțit o durere veche în piept — aceeași pe care o simțisem când mi-am pierdut propriul copil, cu ani în urmă.

Fără să gândesc prea mult, l-am luat în brațe și l-am strâns la piept. Laptele mi se oprise de mult, dar instinctul de mamă era acolo, viu și dureros. Vlad s-a liniștit imediat. I-am cântat încet un cântec de leagăn, iar el a adormit cu capul pe umărul meu. Când Gábor a intrat pe ușă și m-a văzut astfel, a izbucnit.

— Cum ai putut? Ce-o să spună lumea dacă află? — a urlat el.

Am încercat să-i explic că am făcut ce am simțit că trebuie ca să salvez copilul. Dar nu m-a ascultat. A doua zi, zvonurile au început să circule printre vecini și rude. Ecaterina a fost prima care a cerut să fiu dată afară.

— O femeie ca ea n-are ce căuta într-o casă respectabilă! — a spus cu dispreț.

Am plecat cu capul plecat și inima frântă. M-am întors în garsoniera mea din Rahova, unde pereții subțiri nu opreau nici frigul, nici singurătatea. Zilele treceau greu. Mă întrebam dacă am greșit sau dacă lumea e prea crudă cu cei care iubesc altfel.

După o săptămână, Gábor m-a căutat. Era schimbat — obosit, cu cearcăne adânci și privirea pierdută.

— Vlad nu vorbește cu nimeni. Nu mănâncă. Nu vrea decât la tine… — vocea lui era spartă de remușcare.

Am simțit un val de furie și milă. L-am întrebat dacă vrea să-și salveze copilul sau reputația.

— Nu știu… — a șoptit el. — Mi-e frică de ce spune lumea… Dar mi-e mai frică să-l pierd pe Vlad.

Am acceptat să mă întorc, dar am pus condiții: să nu mai fiu tratată ca o servitoare fără suflet și să pot vorbi deschis despre ce simt. Ecaterina m-a privit cu ură când am intrat din nou în vilă.

— Ți-ai găsit avocat? — a întrebat ea batjocoritor.

— Nu-mi trebuie avocat ca să iubesc un copil — i-am răspuns calm.

În zilele următoare, Vlad a început să zâmbească din nou. Îl luam în brațe, îi citeam povești și îi găteam supa preferată. Gábor mă privea uneori cu recunoștință, alteori cu rușine. Într-o seară, după ce Vlad adormise, Gábor a venit la mine în bucătărie.

— Maria… știu că te-am rănit. Dar nu știu cum să repar totul…

— Nu poți repara ce nu vrei să vezi — i-am spus. — Toți suntem răniți aici: tu de frica lumii, eu de pierderea copilului meu, Vlad de lipsa unei mame.

A tăcut mult timp. Apoi a izbucnit:

— Mi-e teamă că nu voi fi niciodată destul de bun pentru el…

— Nici eu n-am fost destul pentru fiica mea… — am șoptit eu, lacrimile curgând fără oprire.

În acea noapte am stat amândoi la masa din bucătărie, povestind despre pierderi și regrete. Am simțit că pentru prima dată cineva mă vede cu adevărat.

Dar lumea nu uită ușor. Vecinii șușoteau pe la colțuri, rudele lui Gábor îl presau să mă dea afară din nou. Ecaterina a încercat să-l convingă că „o femeie simplă” nu poate fi mamă pentru Vlad.

— Sângele apă nu se face! — repeta ea obsesiv.

Într-o zi, Vlad s-a îmbolnăvit grav. Febră mare, delir. Am stat lângă el zi și noapte. Gábor era disperat.

— Dacă moare… n-o să-mi iert niciodată lașitatea…

L-am ținut pe Vlad la piept până când febra i-a scăzut. Când s-a trezit, primul cuvânt pe care l-a spus a fost „mama”.

Gábor a plâns atunci pentru prima dată în fața mea.

— Poate că familia nu e despre sânge sau avere… Poate e despre cine rămâne când toți ceilalți pleacă…

Astăzi locuiesc încă în vila din Cotroceni. Sunt încă „doar” menajera pentru unii, dar pentru Vlad sunt mama care l-a salvat de două ori: o dată de foame și o dată de singurătate.

Mă întreb uneori: cât valorează o viață salvată dacă lumea te judecă pentru felul în care ai făcut-o? Și cine are dreptul să spună cine e sau nu e mamă?