O zi cât o viață: Povestea lui Rareș și promisiunea Sofiei

— Nu vreau să mai merg la spital, mama! Nu mai vreau! Țipătul meu a spart liniștea dimineții, iar mama a rămas cu mâna pe clanța ușii, cu ochii umezi. M-am ascuns sub pătură, strângând la piept ursulețul de pluș pe care mi l-a dat bunicul când am ieșit prima dată din spital. Aveam doar cinci ani atunci. Acum am nouă și știu prea bine ce înseamnă să trăiești cu o inimă bolnavă.

Tata a intrat încet în cameră. — Rareș, știu că ți-e greu, dar trebuie să mergem. Doctorul Pavel vrea să te vadă azi. Poate găsește ceva care să te ajute să nu mai obosești atât de repede.

Am oftat și m-am ridicat încet. De când am fost diagnosticat cu cardiomiopatie restrictivă, viața mea s-a schimbat. Nu mai pot alerga cu ceilalți copii în curtea școlii, nu mai pot urca scările fără să simt că mi se oprește respirația. Când am fost nevoit să renunț la școală, colegii mei au uitat repede de mine. Toți, mai puțin Sofia.

Sofia era colega mea de bancă. Avea părul prins mereu în două codițe și râdea cu poftă la glumele mele, chiar dacă uneori nu erau prea bune. Într-o zi, după ce am lipsit două săptămâni, a venit la mine acasă cu un desen: „Rareș, tu ești supereroul meu!” scria pe el.

— De ce ai venit? am întrebat-o atunci, rușinat de pijamalele mele cu dinozauri.

— Pentru că mi-e dor de tine. Și pentru că vreau să-ți arăt ceva! A scos din ghiozdan două brățări împletite din ață colorată. — Una e pentru tine, una pentru mine. Să nu uiți că suntem prieteni.

De atunci, Sofia venea aproape zilnic. Îmi povestea ce se întâmplă la școală, ce prostii a mai făcut Vlad sau cum doamna învățătoare i-a prins pe băieți jucându-se cu avioane de hârtie în timpul orei de matematică.

Într-o zi de aprilie, când soarele abia încălzea asfaltul din fața blocului, Sofia a venit cu o idee nebunească.

— Rareș, vrei să ieșim la o întâlnire? Ca oamenii mari! Să ne îmbrăcăm frumos și să mergem la cofetărie!

Am râs, dar inima mi-a bătut tare (la figurat și la propriu). — Nu cred că mama mă lasă…

— O conving eu! Și-a pus mâinile în șolduri și a intrat hotărâtă în sufragerie. Am auzit-o vorbind cu mama: — Doamnă Maria, vă rog! Rareș are nevoie de o zi specială. Promit că avem grijă de el!

Mama s-a uitat la mine lung, apoi a zâmbit trist. — Bine, Sofia. Dar doar dacă promiteți că nu obosiți prea tare.

Ziua aceea a fost ca un vis. M-am îmbrăcat cu cămașa albă pe care o păstram pentru serbări și Sofia a venit cu o rochiță galbenă cu buline. Tata ne-a dus cu mașina până la cofetăria din centru. Am ales cea mai mare prăjitură cu ciocolată și am împărțit-o frățește.

— Dacă ai putea face orice pe lume, ce ai face? m-a întrebat Sofia printre două înghițituri.

M-am gândit puțin. — Aș vrea să pot alerga din nou. Să joc fotbal cu băieții și să nu mă doară nimic.

Sofia m-a privit serios. — Știi ceva? Eu cred că tu ești deja mai curajos decât toți fotbaliștii la un loc.

Am zâmbit timid. Pentru prima dată după mult timp, nu m-am simțit diferit. M-am simțit normal.

Când ne-am întors acasă, mama plângea în bucătărie. Am auzit-o spunându-i tatei: — Nu știu cât timp mai are… Dar azi l-am văzut fericit.

Noaptea aceea am adormit cu brățara Sofiei la mână și cu sufletul plin de recunoștință. Boala mea nu dispăruse, dar pentru câteva ore uitasem de ea.

Zilele au trecut și starea mea s-a înrăutățit. Am ajuns din nou la spital, iar doctorul Pavel i-a spus mamei că trebuie să ne pregătim pentru ce e mai rău. Am văzut teama din ochii lor, dar nu le-am spus nimic. Nu voiam să-i întristez mai tare.

Într-o după-amiază ploioasă, Sofia a venit la spital cu un caiet gros.

— Uite, Rareș! Am adunat toate desenele și poveștile noastre aici. Să nu uiți niciodată cât de mult te iubesc!

Am plâns amândoi atunci, fără rușine. Pentru că uneori prietenia e singurul lucru care contează când totul pare pierdut.

Ultima mea amintire clară e vocea Sofiei: — Promit că n-o să te uit niciodată! Și că o să spun tuturor cât de curajos ai fost!

Acum scriu aceste rânduri din patul meu de acasă, privind pe geam cum soarele apune peste blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești. Nu știu cât timp mai am, dar știu sigur un lucru: fiecare zi contează atunci când ai pe cineva alături.

Oare câți dintre noi uităm să trăim cu adevărat? Oare cât valorează o zi fericită atunci când știi că poate fi ultima?