Oglinda nu minte niciodată: Povestea mea despre frumusețea adevărată

— Nu mai pot, mama! Nu mai pot să mă uit în oglinda asta fără să mă urăsc! Țipătul meu a spart liniștea din apartamentul mic din cartierul Titan, iar mama, cu ochii ei obosiți, s-a oprit din spălatul vaselor. M-a privit lung, cu acea tristețe pe care o văzusem de atâtea ori, dar pe care nu reușeam niciodată să o înțeleg pe deplin.

— Irina, nu te mai pedepsi singură. Ești frumoasă, dar frumusețea nu e totul în viață.

Am izbucnit în plâns. Cum să-i explic mamei că la liceu nu conta cât de bună eram la matematică sau cât de mult citeam? Tot ce vedeau ceilalți era că am nasul prea mare, că am câteva kilograme în plus și că nu mă îmbrac după modă. În fiecare dimineață, când mă uitam în oglindă, vedeam doar defecte. Oglinda nu mințea, nu-i așa?

La școală, Andreea și gașca ei râdeau mereu de mine. „Uite-o pe Irina, iar și-a pus puloverul ăla de bunica!” sau „Nu te-ai gândit să-ți faci o operație la nas?” Râsetele lor mă urmăreau peste tot. Prietena mea cea mai bună, Simona, încerca să mă apere, dar era și ea marginalizată pentru că purta ochelari groși și avea părul roșcat natural.

Într-o zi, după ce am primit un bilet anonim pe bancă — „Oglinda nu te suportă nici ea!” — am fugit acasă și m-am încuiat în baie. Am stat acolo ore întregi, privind fix în ochii mei din oglindă. Am început să mă întreb: chiar sunt atât de urâtă? De ce nu pot fi ca Andreea? De ce nu pot fi iubită?

Mama a bătut la ușă.
— Irina, deschide. Hai să vorbim.

Am deschis ușa cu ochii umflați de plâns. Mama m-a luat în brațe și mi-a șoptit:
— Știi că și eu am trecut prin asta? Când eram mică, râdeau de mine pentru că aveam pistrui și dinții strâmbi. Dar am învățat să mă iubesc așa cum sunt. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești.

Cuvintele ei au rămas cu mine zile întregi. Dar presiunea era prea mare. Într-o seară, la o petrecere organizată de colegii de clasă, am încercat să mă integrez. Mi-am pus rochia preferată — una simplă, albastră — și am sperat că poate, doar pentru o noapte, voi fi acceptată. Dar Andreea a venit la mine și mi-a spus zâmbind fals:
— Ce bine că ai venit! Avem nevoie de cineva să facă poze… că tu oricum nu ieși bine în ele.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am fugit pe scări și am plâns până dimineața. A doua zi, Simona a venit la mine acasă.
— Irina, nu mai lăsa oamenii ăștia să-ți controleze viața! Hai să facem ceva pentru noi!

Așa a început schimbarea. Am început să merg la un club de teatru împreună cu Simona. Acolo am întâlnit oameni diferiți: Vlad, care avea un defect de vorbire dar era cel mai carismatic băiat pe care îl cunoscusem vreodată; Maria, care purta haine second-hand cu mândrie; și domnul Petrescu, profesorul nostru, care ne spunea mereu:
— Frumusețea adevărată e curajul de a fi tu însuți pe scenă și în viață.

Pe scenă, pentru prima dată în viață, nu conta cum arătam. Conta ce simțeam. Am jucat într-o piesă despre acceptare și am primit aplauze sincere. Vlad mi-a spus după spectacol:
— Irina, ai fost minunată! Ai o lumină pe care nimeni nu o poate stinge.

Am început să văd altfel lucrurile. Am început să mă privesc în oglindă și să caut altceva decât defecte: ochii mei verzi erau vii, zâmbetul meu era sincer, iar vocea mea avea putere.

Dar drumul spre acceptare nu a fost ușor. Tata a început să bea tot mai mult după ce a rămas fără serviciu. Acasă era mereu tensiune. Într-o seară l-am auzit spunându-i mamei:
— Fata asta nu se va descurca niciodată în viață dacă nu se schimbă! Lumea e crudă!

M-am simțit din nou mică și neînsemnată. Dar mama a venit la mine și mi-a spus:
— Nu-l asculta pe tata. El e rănit și speriat. Tu ești puternică.

Într-o zi, Andreea a venit la clubul nostru de teatru. Era supărată și singură. Am aflat că părinții ei divorțau și că acasă era iad. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă.
— Irina… îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut. Nici eu nu mă simt bine în pielea mea.

Am simțit milă pentru ea. Am realizat că toți purtăm măști și răni ascunse. Din ziua aceea am început să vorbim mai mult despre lucruri reale: frici, vise, dorințe.

La finalul liceului am ținut un discurs la festivitatea de absolvire:
— Ani de zile am crezut că valoarea mea stă în felul în care arăt sau în ce spun alții despre mine. Dar am descoperit că frumusețea adevărată vine din curajul de a fi autentic și din bunătatea pe care o arătăm celor din jur.

Astăzi sunt studentă la Psihologie și ajut adolescenți care trec prin aceleași lupte ca mine. Oglinda încă nu minte — dar acum văd altceva când mă privesc: văd o fată care a avut curajul să se descopere.

Mă întreb adesea: dacă am reușit eu să mă accept și să mă iubesc așa cum sunt, oare câți dintre noi ar putea face același lucru dacă ar avea curajul să privească dincolo de aparențe? Voi ce vedeți când vă uitați cu adevărat în oglindă?