Prânzul care mi-a schimbat viața: Lecția amară a încrederii

— Băi, Mihai, nu mă ajuți și pe mine azi cu prânzul? Am uitat portofelul acasă, jur!

Vocea lui Lucian răsuna peste mesele reci din sala de pauză a fabricii. Era ora 12:30, iar stomacul îmi chiorăia și mie, dar nu puteam să-l las pe om flămând. Lucian era nou în echipă, venit din Buzău, cu ochii lui verzi și vorba dulce care te făcea să uiți de grijile zilei. Îl simpatizam, poate și pentru că-mi amintea de mine la începuturi: timid, dar dornic să se integreze.

— Nicio problemă, Luci! Hai că plătesc eu azi, îmi vei da tu mâine, i-am spus zâmbind, fără să bănuiesc ce urma să se întâmple.

Am comandat două meniuri consistente de la cantina din colț: ciorbă de burtă și șnițel cu piure. Am mâncat împreună, am râs de glumele lui despre șeful nostru, domnul Popescu, care avea mereu cravata strâmbă. La finalul pauzei, Lucian mi-a mulțumit cu un zâmbet larg și a promis că a doua zi îmi va returna banii.

A doua zi a venit. Și următoarea. Și încă una. Lucian evita subiectul, iar când aduceam vorba despre bani, schimba discuția sau spunea că „sigur, sigur, mâine”. Într-o vineri ploioasă, după o săptămână întreagă în care am tot așteptat, l-am prins la vestiar.

— Lucian, știi… despre prânzul de luni…

A oftat teatral și a ridicat din umeri:

— Mihai, frate, nu te supăra! Am avut niște cheltuieli neprevăzute. Dar nu te las eu așa! Uite, săptămâna viitoare primesc salariul și-ți dau dublu!

Am zâmbit forțat și am plecat acasă cu un gust amar. Nu era vorba de bani — nu erau mulți — ci de faptul că mă simțeam păcălit. În weekend am povestit totul soției mele, Ioana. Ea m-a privit lung:

— Mihai, tu ești prea bun. Oamenii simt asta și profită. Trebuie să înveți să spui „nu”.

Am dat din cap, dar nu-mi venea să cred că Lucian ar fi făcut asta intenționat. Poate chiar avea probleme…

Luni dimineață l-am văzut râzând cu alți colegi la automatul de cafea. Avea o pungă mare cu covrigi calzi pe care îi împărțea cu toată lumea. M-am apropiat.

— Salut! Văd că azi ai avut bani de covrigi…

Lucian s-a înroșit puțin, apoi a râs:

— Eh, i-am luat pe datorie! Ce să facem, ne descurcăm cum putem!

Colegul meu mai vechi, Costel, m-a tras discret deoparte:

— Să nu te superi pe mine, Mihai… Dar Lucian a mai făcut din astea și la fostul loc de muncă. E băiat bun la vorbă, dar când vine vorba de bani… uită repede.

M-am simțit trădat. Nu doar că nu-mi recuperasem banii, dar devenisem subiect de glume printre colegi. În pauza de masă am stat singur la masă și am privit pe geam cum ploaia lovea asfaltul din curtea fabricii.

Seara am ajuns acasă abătut. Ioana m-a îmbrățișat fără să spună nimic. Am dormit prost și m-am trezit cu gândul la Lucian. Oare chiar meritam să fiu luat de fraier?

Marți dimineață am decis să nu mai tac. L-am găsit pe Lucian în sala de pauză.

— Lucian, trebuie să vorbim serios. Nu e vorba doar de bani — e vorba că m-ai mințit. Nu-mi place să fiu luat peste picior.

A încercat să glumească:

— Hai măi, Mihai! Nu te supăra pentru o ciorbă!

— Nu e vorba doar de ciorbă! E vorba că ai promis ceva și nu te-ai ținut de cuvânt. Dacă ai probleme, spune-mi direct. Dar nu mă minți.

Pentru prima dată l-am văzut fără replică. A dat din cap și a ieșit fără să spună nimic.

În zilele următoare a fost mai retras. Nu mai făcea glume cu mine și nici nu mai cerea nimic. Într-o joi după-amiază mi-a lăsat discret pe birou o bancnotă mototolită și un bilețel: „Scuze dacă te-am supărat. N-am vrut.”

M-am uitat lung la bancnotă. Nu era suma întreagă, dar nici nu mai conta. Lecția era alta: uneori generozitatea fără limite atrage oameni care profită. Am început să fiu mai atent la cine îmi ofer încrederea și să pun limite sănătoase.

La finalul lunii am ieșit cu colegii la bere după program. Am râs din nou împreună, dar ceva se schimbase în mine. Nu mai eram același Mihai naiv care credea că toți oamenii sunt buni doar pentru că el e bun.

Acum mă întreb: cât de mult ar trebui să ne deschidem față de ceilalți? Unde tragem linia între generozitate și naivitate? Voi ce ați fi făcut în locul meu?