Profilul de pe aplicația de dating care mi-a schimbat viața la 67 de ani

— Babă, ai văzut ce like-uri ai primit deja? — Mara râdea cu lacrimi în ochi, ținând telefonul ridicat spre mine. Eu, Emilia, 67 de ani, cu ceaiul aproape vărsat pe halatul meu vechi, mă uitam șocată la poza mea din grădină, cu pălăria de paie și zâmbetul larg. Nu-mi venea să cred că nepoata mea chiar făcuse asta: „Emilia, 67 de ani. Iubește cărțile, plimbările prin pădure și șarlota cu scorțișoară. Caută un tovarăș de discuții și de viață.”

— Mara, ești nebună! Cine să se uite la o babă ca mine? — am bombănit, dar în sinea mea simțeam o curiozitate ciudată. De când murise Ion, soțul meu, cu cinci ani în urmă, casa era prea mare și prea tăcută. Fetele mele, Anca și Sorina, mă vizitau rar, fiecare prinsă cu viața ei. Singura lumină era Mara, adolescenta rebelă care mă făcea să râd și să uit de singurătate.

— Hai, babi, dă-i o șansă! Ce ai de pierdut? — a insistat Mara.

Am oftat și am lăsat-o să răspundă la câteva mesaje pentru mine. A doua zi dimineață aveam deja trei invitații la cafea. Am râs amar: „Uite că bătrânețea nu-i chiar așa de invizibilă.”

După câteva zile de conversații stângace cu domni care păreau mai interesați de rețete decât de sufletul meu, am primit un mesaj diferit: „Bună, Emilia. Și eu iubesc pădurea. Poate ne plimbăm împreună într-o zi?” Semnat: Victor, 70 de ani.

Am simțit un fior ciudat. Nu știu ce m-a făcut să-i răspund. Poate felul simplu în care scria sau poate poza lui cu ochii blânzi și părul alb retezat scurt. Am început să vorbim zilnic. Discuțiile noastre au trecut repede de la rețete la poezie, apoi la amintiri din tinerețe și la dorințe ascunse.

— Emilia, ai vrea să ne vedem? — m-a întrebat într-o seară.

Am ezitat. M-am uitat la mâinile mele bătrâne, la ridurile din oglindă. Ce caut eu la vârsta asta? Dar Mara m-a împins de la spate:

— Babă, nu-ți fie frică! Meriți să fii fericită!

Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centru. Victor era emoționat, dar zâmbetul lui cald m-a liniștit. Am vorbit ore întregi despre tot și nimic. La final, mi-a atins mâna peste masă și am simțit că inima îmi sare o bătaie.

A urmat o perioadă frumoasă. Ne plimbam prin parc, mergeam la teatru sau pur și simplu stăteam pe banca din fața blocului și povesteam. Pentru prima dată după mult timp, nu mă mai simțeam invizibilă.

Dar fericirea mea nu a fost pe placul tuturor. Anca a aflat de Victor din greșeală, când a venit într-o sâmbătă și ne-a găsit râzând în bucătărie.

— Mamă! Ce-i asta? Cine e domnul? — a izbucnit ea.

— E prietenul meu, Victor — am spus cu voce tremurată.

Anca s-a înroșit la față:

— La vârsta ta? Nu ți-e rușine? Ce-or să zică vecinii? Ce exemplu dai nepoatei tale?

M-am simțit mică și vinovată. Sorina a sunat seara:

— Mamă, nu te mai prosti! Ești bătrână! Ai grijă de sănătatea ta, nu de iubiri adolescentine!

Am plâns mult în noaptea aceea. Victor a vrut să mă lase în pace:

— Nu vreau să-ți stric relația cu fetele tale…

Dar Mara m-a luat în brațe:

— Babă, tu ai dreptul să fii fericită! Nu trăiești pentru ele!

Au urmat săptămâni grele. Anca nu mi-a mai vorbit deloc. Sorina mă suna doar să mă certe. M-am întrebat dacă nu cumva au dreptate: poate că bătrânețea trebuie trăită în liniște și resemnare.

Dar într-o zi am primit o scrisoare de la Victor: „Emilia, viața nu se termină când copiii cred că nu mai ai voie să iubești. Dacă vrei să fim împreună, eu sunt aici.”

Am ieșit în grădină și am privit cerul. M-am gândit la Ion, la singurătatea care mă apăsa în fiecare seară și la bucuria pe care o simțeam acum lângă Victor. Am decis să-mi urmez inima.

Am început să-l văd pe Victor fără să le mai spun fetelor mele. Mara era singura mea confidentă. Încet-încet, am început să mă simt din nou vie.

Într-o zi, Anca a venit pe neașteptate și m-a găsit râzând cu Victor în grădină.

— Mamă… — vocea ei era moale acum — Dacă tu chiar ești fericită… poate că ar trebui să încerc să-l cunosc pe Victor.

A fost nevoie de luni întregi ca fetele mele să accepte ideea că mama lor poate iubi din nou. Dar încetul cu încetul au văzut cât de mult mă schimbasem: eram mai veselă, mai plină de viață.

Astăzi, la 68 de ani, stau pe banca din fața casei cu Victor lângă mine și Mara citind o carte la umbră. Fetele vin mai des și uneori chiar glumesc cu Victor.

M-am întrebat adesea: De ce trebuie să ne fie rușine să iubim după o anumită vârstă? Cine stabilește când e prea târziu pentru fericire?

Poate că ar trebui să avem curajul să trăim pentru noi înșine, indiferent ce spune lumea… Voi ce credeți?