Promisiunea care nu a mai venit: Povestea Anei dintr-un birou bucureștean

— Ana, ai un minut? Vocea lui domnul Ionescu, șeful meu de aproape șapte ani, a răsunat în biroul încărcat de mirosul cafelei reci și al hârtiei vechi. M-am ridicat cu inima bătându-mi nebunește în piept. Toată lumea știa că astăzi urma să se anunțe cine va prelua poziția de coordonator al departamentului. Era visul meu, munca mea, sacrificiile mele. Am simțit privirile colegilor ațintite asupra mea, unele invidioase, altele compătimitoare.

Am intrat în biroul lui și am văzut-o pe ea. O femeie pe care nu o mai văzusem niciodată, cu un zâmbet larg și o atitudine sigură pe sine. Domnul Ionescu a făcut prezentările: „Ana, fă cunoștință cu Irina Popescu, noua noastră coordonatoare.” Am simțit cum mi se taie picioarele. Am încercat să zâmbesc, dar buzele mi s-au strâns într-o linie subțire. „Dar… eu…”, am bâiguit, dar domnul Ionescu m-a întrerupt: „Știu că ai muncit mult, Ana, dar compania are nevoie de o viziune proaspătă.”

Am ieșit din birou cu ochii încețoșați. Pe hol, colega mea, Mihaela, m-a tras deoparte: „Nu e corect ce-au făcut. Toți știam că tu meriți postul.” Am dat din cap și am fugit la baie, unde lacrimile au început să curgă fără oprire. M-am privit în oglindă și m-am întrebat: ce am făcut greșit? De ce nu sunt niciodată suficientă?

Seara, acasă, mama mă aștepta cu ciorbă fierbinte și întrebări. „Ce-ai pățit, Ana? Ai fața asta de parcă ai pierdut totul.” Am încercat să-i explic, dar ea a oftat adânc: „Ți-am zis eu să nu-ți pui toate speranțele în serviciu. Uite la verișoara ta, Alina — s-a măritat bine și nu-și bate capul cu prostii din astea.”

Tata a intrat în bucătărie și a ascultat povestea fără să spună nimic. La final, a murmurat: „Poate e un semn că trebuie să cauți altceva.” M-am simțit singură între ai mei. Ei nu înțelegeau cât de mult conta pentru mine acest job, cât de mult mă definea.

În zilele următoare, atmosfera la birou a devenit apăsătoare. Irina încerca să fie amabilă, dar fiecare decizie pe care o lua mi se părea o insultă personală. Colegii mă priveau cu milă sau evitau să discute cu mine despre muncă. Mihaela mi-a șoptit într-o pauză: „Se zvonește că Irina are pile la conducere.” Am simțit un val de furie și neputință.

Acasă, tensiunile au crescut. Mama insista să ies la întâlniri aranjate cu băieți „de familie bună”, tata mă întreba zilnic dacă mi-am trimis CV-ul la alte firme. Eu nu voiam decât să fiu lăsată în pace cu durerea mea. Sâmbătă seara, la masa de familie, Alina a început să povestească despre luna ei de miere la Paris și despre cât de norocoasă este că soțul ei îi oferă totul. Mama a oftat din nou: „Vezi, Ana? Așa trebuie să fie o fată deșteaptă.” Am simțit cum mă sufoc.

Într-o noapte, nu am mai rezistat și i-am scris Irinei un email lung, plin de reproșuri și întrebări: „Cum ai ajuns aici? Ce te face mai potrivită decât mine?” Dimineața am găsit răspunsul ei: „Ana, știu că e greu. Și eu am trecut prin asta. Poate într-o zi vom putea lucra împreună ca o echipă.” M-a enervat și mai tare calmul ei.

Au trecut săptămâni în care am mers la serviciu ca un robot. Într-o zi, Mihaela m-a tras deoparte: „Ana, hai să ieșim la o cafea după program.” Am acceptat fără chef. La cafenea, Mihaela mi-a spus: „Nu lăsa pe nimeni să-ți fure visurile. Dacă aici nu e loc pentru tine, poate e timpul să-ți faci propriul drum.”

Cuvintele ei au început să sape în mine. În acea noapte am stat trează până târziu și m-am gândit la ce-mi doresc cu adevărat. Să rămân într-un loc unde nu sunt apreciată? Să mă las definită de eșecuri sau de părerile altora?

Am început să aplic la alte joburi, chiar dacă părinții mei nu erau încântați: „E greu peste tot”, spunea tata. „Mai bine rămâi unde ești.” Dar eu simțeam că trebuie să încerc.

După două luni de interviuri și refuzuri, am primit un telefon de la o firmă mică de consultanță: „Ne-a plăcut energia ta și experiența ta. Vrem să vii la noi ca project manager.” Am acceptat fără ezitare.

În ultima zi la vechiul birou, Irina m-a chemat la ea: „Ana, îți doresc succes. Știu că vei reuși oriunde vei merge.” Pentru prima dată am simțit că nu mai port povara eșecului.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: oare câți dintre noi trăim viețile pe care ni le dorim cu adevărat sau doar pe cele pe care ni le impun alții? Merită să lupți pentru visurile tale chiar și atunci când toată lumea îți spune că nu poți?