Șaptezeci de ani în singurătate: Cum l-am pierdut pe fiul meu, Radu

— Nu mai insista, mamă! Mihaela nu vrea să te mai vadă la noi. Și nici eu nu mai pot suporta certurile astea la nesfârșit!
Vocea lui Radu răsuna în telefon, tăioasă, rece. Am rămas cu receptorul în mână, cu inima bătând nebunește. Era a treia oară în luna aceea când încercam să-l conving să vină la mine măcar pentru o cafea. Dar de fiecare dată, răspunsul era tot mai distant, tot mai dureros.

Mă numesc Elena și am aproape șaptezeci de ani. Locuiesc singură într-un apartament vechi din Drumul Taberei. De când a murit soțul meu, Ion, acum opt ani, Radu a fost tot ce mi-a rămas. Îl crescusem singură, cu sacrificii, după ce Ion s-a stins pe neașteptate. Am muncit douăzeci și cinci de ani ca educatoare la grădiniță, am renunțat la vacanțe și la haine noi doar ca să-i pot cumpăra lui Radu cărți și să-i plătesc meditațiile la matematică. Îmi amintesc și acum cum venea acasă cu ghiozdanul greu, iar eu îi pregăteam mereu supa lui preferată cu găluște.

Totul s-a schimbat când a apărut Mihaela în viața lui. O fată frumoasă, ambițioasă, cu părinți avocați și pretenții mari. La început am încercat să o cunosc, să o primesc în familie cu brațele deschise. Dar ea mă privea mereu de sus, cu un zâmbet fals și replici tăioase.

— Elena, poate ar trebui să nu-l mai răsfeți pe Radu atât. E bărbat în toată firea, nu mai are nevoie de supa ta cu găluște.

Mihaela avea mereu ultimul cuvânt. Încet-încet, Radu a început să se schimbe. Nu mai venea atât de des pe la mine, iar când venea era mereu grăbit. Într-o zi, după ce am făcut o remarcă despre cât de obosit pare, Mihaela a izbucnit:

— Poate dacă nu l-ai mai cicăli tot timpul, ar avea și el liniște!

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam decât să-i fie bine. Dar orice gest al meu era interpretat greșit. Când s-au născut nepoții mei, Andreea și Vlad, am sperat că lucrurile se vor schimba. Am început să gătesc pentru ei, să le cumpăr jucării, să le citesc povești la telefon. Dar Mihaela a pus rapid capăt acestor vizite:

— Copiii au nevoie de rutină și disciplină, nu de dulciuri și povești bătrânești!

Radu nu a zis nimic. Doar a privit în podea.

Au trecut anii. Sărbătorile au devenit tot mai goale. De Crăciun primeam un telefon scurt: „Sărbători fericite, mamă! Suntem ocupați.” De ziua mea primeam un buchet de flori livrat de curier. Niciodată nu veneau împreună.

Într-o zi de toamnă târzie, am decis să merg neanunțată la ei. Am cumpărat prăjituri de la cofetăria din colț și am urcat scările blocului lor nou din Pipera cu inima cât un purice. Mihaela mi-a deschis ușa fără niciun zâmbet:

— Elena, nu e un moment bun. Avem musafiri.

Am văzut-o pe Andreea jucându-se în sufragerie și am vrut să-i dau prăjiturile. Mihaela mi le-a luat din mână:

— Mulțumim, dar încercăm să evităm zahărul.

Radu a apărut în spatele ei, palid.

— Mamă… poate data viitoare.

Am coborât scările cu ochii în lacrimi. M-am simțit ca un intrus în propria familie.

De atunci nu am mai încercat să-i vizitez. Am început să mă retrag în mine însămi. Prietenele mele din bloc au observat că nu mai ies la plimbare sau la piață.

— Elena, ce-ai pățit? De ce nu mai vii la șah?

Nu aveam puterea să le spun adevărul: că băiatul meu nu mă mai vrea în viața lui.

Într-o seară friguroasă de iarnă, am primit un mesaj scurt de la Radu: „Mamă, te rog să nu mă mai suni atât de des. Avem nevoie de spațiu.”

Am plâns toată noaptea. M-am întrebat unde am greșit. Oare am fost prea protectoare? Prea prezentă? Sau poate prea sinceră cu Mihaela? Poate trebuia să tac atunci când simțeam că ceva nu e în regulă…

Zilele trec greu acum. Mă uit la fotografiile vechi cu Radu mic, cu Ion zâmbind larg la masa din bucătărie. Mă gândesc la toate momentele când am pus familia pe primul loc și la cât de ușor s-a destrămat totul.

Uneori îl visez pe Radu copil, alergând prin parc și strigându-mă „mamaie”. Mă trezesc cu ochii umezi și cu dorul sfâșietor în piept.

Am scris această poveste ca un strigăt către toate mamele care simt că-și pierd copiii odată cu trecerea anilor sau cu apariția unor oameni noi în viața lor. Să nu vă fie teamă să vorbiți despre durere și singurătate. Poate dacă aș fi avut curajul să spun ce simt mai devreme… poate dacă aș fi știut cum să mă apropii altfel…

Acum stau la fereastră și privesc cum ninge peste Bucureștiul meu tăcut.

Oare există vreo cale de întoarcere? Sau unele greșeli sunt atât de mari încât nici timpul nu le mai poate repara?