Sub masca tăcerii: O poveste despre frică, neînțelegere și iertare
— Doamnă, vă rog să vă puneți masca! vocea mea a răsunat mai tare decât intenționasem, acoperind huruitul tramvaiului 41 care se legăna printre blocurile cenușii ale cartierului Crângași. Era o dimineață rece de noiembrie, iar eu mă grăbeam spre birou, cu gândurile încâlcite și inima strânsă de anxietate. Femeia din fața mea, cu părul alb prins într-un coc dezordonat și ochii adânciți în riduri, m-a privit preț de o clipă fără să spună nimic. Masca îi atârna sub bărbie, iar mâinile îi tremurau ușor pe baston.
— Nu pot să respir cu ea… a murmurat ea, aproape șoptit, dar eu deja simțeam cum mi se urcă sângele la cap.
— Nu e vorba doar de dumneavoastră! Sunt oameni aici care au părinți bolnavi acasă! Am pierdut destui… Nu vă pasă deloc?
Câteva priviri s-au întors spre noi. Un bărbat mai în vârstă a mormăit ceva despre „tinerii ăștia isterici”, iar o fată cu căști a tras masca mai sus pe nas. M-am simțit expus, vulnerabil, dar și furios. De ce trebuie să port eu povara responsabilității pentru toți?
— Băiete, dacă ai ști tu câte am pierdut eu… a spus bătrâna, cu vocea spartă. Dar nu m-am oprit. Am continuat să-i spun despre reguli, despre bunul simț, despre cum mama mea a murit singură în spital pentru că cineva nu a purtat mască la timp.
În mintea mea, nu era doar o discuție despre o bucată de material. Era despre frică, despre pierdere, despre neputință. Dar pentru ea era altceva. Am văzut-o cum își strânge haina pe lângă corp și am simțit pentru o clipă că poate exagerez. Dar nu m-am putut opri.
— Nu vreau scandal, domnule… Dar am astm. Dacă vreți să mă dați jos din tramvai, faceți-o! a spus ea, cu un curaj trist în glas.
Tramvaiul s-a oprit brusc la Lujerului. Un controlor a urcat, iar cineva i-a făcut semn spre noi. M-am dat un pas înapoi, simțind privirile tuturor ca niște ace în ceafă.
— Ce se întâmplă aici? a întrebat controlorul.
— Doamna nu poartă mască! am spus eu, aproape triumfător.
— Am certificat medical… a scos ea din geantă o hârtie mototolită.
Controlorul a citit-o și mi-a aruncat o privire rece.
— E în regulă. Are voie fără mască.
M-am simțit mic, rușinat și furios pe mine însumi. Bătrâna s-a uitat la mine cu ochii umezi.
— Să nu judeci niciodată înainte să știi tot adevărul, băiete…
Am coborât la prima stație, cu pași grei. Am mers pe jos până la birou, încercând să-mi adun gândurile. În mintea mea răsunau cuvintele mamei: „Fii bun, Radu. Niciodată nu știi prin ce trece omul de lângă tine.”
La birou, colegii au râs când le-am povestit incidentul. „Ai făcut bine! Trebuie să fim responsabili!” Dar eu nu mă simțeam deloc bine. Seara, când am ajuns acasă, am găsit pe masa din bucătărie poza mamei mele și am izbucnit în plâns. Mi-am dat seama că furia mea nu era doar despre mască sau reguli — era despre dorul de mama, despre neputința de a schimba trecutul.
În zilele următoare am început să observ altfel oamenii din tramvai: tineri obosiți care adormeau pe scaune, bătrâni care își duceau singuri sacoșele grele, mame cu copii mici care încercau să le pună măști colorate pe față. Fiecare avea povestea lui, fiecare purta o luptă invizibilă.
După o săptămână am revăzut-o pe bătrână în tramvai. De data asta stătea liniștită lângă geam, cu masca sub bărbie și bastonul sprijinit de scaun. M-am apropiat încet.
— Vreau să-mi cer scuze pentru ce s-a întâmplat atunci… Nu aveam dreptul să vă vorbesc așa.
M-a privit lung și mi-a zâmbit trist.
— E greu pentru toți, dragul meu. Și eu am pierdut un fiu acum doi ani… De atunci mi-e frică de oameni mai mult decât de boală.
Am stat lângă ea până la stația ei. Am vorbit despre copii, despre singurătate și despre cât de greu e să trăiești cu frica în piept zi de zi.
Acum mă întreb: câte conflicte ar putea fi evitate dacă am avea răbdarea să ascultăm înainte să judecăm? Poate că sub fiecare mască — sau lipsa ei — se ascunde o poveste care merită spusă.