Tăcerea mamei: Povestea mea, Irina, și lupta cu așteptările

— Iar ai uitat să pui sare în ciorbă, Irina! Ți-am spus de atâtea ori, nu e greu! vocea mamei mele, Mariana, răsună în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de ceapă prăjită. Aveam 32 de ani și încă mă simțeam ca o fetiță prinsă cu tema nefăcută. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar privirea mi se învârtea între aburii supărării și ochii ei reci.

— Îmi pare rău, mamă. O să fiu mai atentă data viitoare, am șoptit, dar știam că nu va fi niciodată destul. Niciodată nu era destul.

Vlad, soțul meu, stătea la masă cu privirea în telefon. De fiecare dată când mama ridica tonul, el se retrăgea în tăcere. Uneori mă întrebam dacă nu cumva și el mă judecă pentru că nu reușesc să fiu femeia perfectă pe care o așteaptă toți.

Am crescut într-un apartament cu două camere din Ploiești. Tata a plecat când aveam șapte ani. Mama nu a vorbit niciodată despre el. Doar tăcerea ei grea și privirile lungi pe fereastră mi-au spus că nu trebuie să pun întrebări. Așa am învățat să tac și eu. Să nu deranjez. Să nu cer nimic.

Când am rămas însărcinată cu Ilinca, mama a venit să stea cu noi „să mă ajute”. În realitate, fiecare zi era un examen. Cum țin copilul, cum îi fac baie, cum îi dau să mănânce. — Pe vremea mea, nu existau atâtea prostii! Copiii creșteau sănătoși fără atâta grijă! — îmi spunea aproape zilnic.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit greu, am ieșit pe balcon și am plâns în pumni. Vlad a venit după mine.

— Ce-ai pățit? — m-a întrebat încet.

— Nu mai pot… Simt că orice fac e greșit. Pentru mama nu sunt niciodată destul de bună. Și tu… tu nici măcar nu mă vezi.

A oftat și s-a uitat peste blocuri.

— Irina, fiecare are problemele lui. Poate ar trebui să nu mai lași totul să te afecteze atât.

Am simțit cum mă sufoc între pereții aceia mici. Nu era doar mama problema. Era totul: presiunea de a fi soție bună, mamă perfectă, fiică model. Sora mea mai mică, Alina, plecase la Cluj și vorbea rar cu noi. — Tu ai rămas aici să ai grijă de mama! — îmi spunea mereu la telefon, ca și cum asta ar fi fost menirea mea pe lume.

Într-o duminică, la masă, mama a început din nou:

— Uite la vecina de la trei! Fata ei e medic la București, are doi copii cuminți și un soț care o adoră. Tu… tu ai putea mai mult dacă te-ai strădui!

M-am ridicat brusc de la masă.

— Mamă, te rog! Nu mai pot! Tot timpul mă compari cu alții! De ce nu poți să fii mulțumită cu mine așa cum sunt?

A rămas cu lingura în aer și s-a uitat la mine ca la o străină.

— Eu vreau doar binele tău… — a murmurat ea.

Am fugit în dormitor și am trântit ușa. Ilinca s-a speriat și a început să plângă. M-am așezat lângă ea pe pat și am simțit cum toată greutatea lumii apasă pe pieptul meu.

În zilele următoare am încercat să evit discuțiile cu mama. Dar tăcerea ei era mai dureroasă decât orice reproș. Odată am găsit-o stând pe marginea patului meu, privind o fotografie veche cu mine copil.

— Știi… — a început ea încet — când ai venit pe lume, am promis că o să-ți fie bine mereu. Dar viața… viața nu e cum vrem noi.

Am vrut să-i spun că nu vreau decât să mă accepte așa cum sunt. Dar cuvintele mi-au rămas în gât.

Într-o noapte, după ce Vlad s-a culcat și Ilinca dormea liniștită, am deschis laptopul și am început să scriu într-un jurnal virtual:

„Cine sunt eu? Sunt fata care încearcă mereu să mulțumească pe toată lumea? Sunt mama care se teme că va repeta greșelile părinților ei? Sunt soția care se pierde printre dorințele altora?”

Mi-am dat seama că nu știu răspunsul. Când am încercat să vorbesc cu Vlad despre asta, mi-a spus:

— Poate ar trebui să mergi la un psiholog. Eu nu știu cum să te ajut.

M-am simțit din nou singură. Dar pentru prima dată am luat în serios ideea lui. Am găsit o psiholoagă pe internet — doamna Popescu — și după câteva ședințe am început să văd altfel lucrurile. Am învățat că nu trebuie să fiu perfectă pentru nimeni. Că am dreptul să spun „nu”. Că pot avea propriile mele dorințe.

Mama însă nu a înțeles niciodată de ce „m-am schimbat”. A început să vină mai rar la noi și când venea era mai tăcută ca oricând.

Într-o zi, Ilinca m-a întrebat:

— Mami, tu ești fericită?

Am rămas blocată. Nu știam ce să-i răspund. Poate pentru prima dată în viață mi-am dat seama cât de mult contează să fii sincer cu tine însuți.

Acum stau pe același balcon unde plângeam odinioară și privesc cerul gri al orașului. Încerc să-mi dau voie să fiu eu însămi, chiar dacă asta înseamnă să dezamăgesc uneori.

Oare câți dintre noi trăim viețile altora fără să ne dăm seama? Oare când vom avea curajul să ne întrebăm: cine suntem noi cu adevărat?