Totul a început cu un ceainic: Povestea mea despre pierdere și regăsire într-o familie românească

— Nu pot să cred, Irina! Ai luat și ceainicul? Chiar și ceainicul?!

Vocea mea răsuna în bucătăria goală, unde ecoul pașilor mei era singurul răspuns. Mă uitam la rafturile goale, la masa pe care altădată stăteau farfuriile moștenite de la mama, la dulapul deschis larg, golit de orice urmă de viață. Irina, soacra mea, plecase cu tot ce putea fi luat: veselă, lenjerii, chiar și tabloul cu maci pe care îl pictasem în facultate. Dar ceainicul… acela era al meu. Și totuși, nu era doar despre ceainic. Era despre tot ce pierdusem în ultimii ani.

Gabriel stătea în prag, cu ochii în pământ. — Katalina, mama a zis că are nevoie de ele la țară. O să cumpărăm altele…

— Nu e vorba despre lucruri! am izbucnit eu. E vorba că nu ai spus nimic! Niciodată nu spui nimic!

El a oftat și s-a retras în sufragerie, lăsându-mă singură cu furia și neputința mea. M-am așezat pe podea, cu spatele lipit de frigiderul golit de magneți și am început să plâng. Nu pentru ceainic, ci pentru mine. Pentru că nu mai știam cine sunt.

Când m-am mutat la Gabriel, credeam că viața noastră va fi simplă. Aveam un apartament micuț în Drumul Taberei, cu mobila veche de la părinții lui și visele noastre proaspete. Dar Irina venea des. Prea des. La început aducea plăcinte și sfaturi. Apoi a început să mute lucruri prin casă, să arunce hainele mele „vechi”, să reorganizeze bucătăria după bunul plac. Gabriel nu zicea nimic. „E mama”, spunea el mereu. „Așa e ea.”

Într-o zi am găsit toate cărțile mele de poezie într-o cutie la subsol. În altă zi, Irina mi-a spus direct: — Femeia trebuie să știe când să tacă. Bărbatul e capul casei.

Am râs atunci, crezând că glumește. Dar nu glumea. Și Gabriel nu m-a apărat niciodată.

Apoi au venit certurile. Mici la început: despre cum se spală vasele, despre ce gătim duminica, despre cine primește camera bună când vine sora lui Gabriel în vizită. Dar fiecare ceartă era ca o piatră pusă pe sufletul meu.

Într-o seară, după ce Irina a plecat trântind ușa, Gabriel mi-a spus:
— Poate ar trebui să fii mai înțelegătoare cu mama…

Atunci am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă mai sunt aceeași Katalina care visa să scrie poezii și să picteze pereții casei cu flori albastre.

A doua zi am găsit frigiderul golit de mâncare. Irina venise dimineața devreme „să facă ordine”. Nici măcar nu m-a sunat.

— E casa noastră! am urlat la Gabriel.
— E și casa ei… a murmurat el.

Atunci am știut că trebuie să fac ceva. Am sunat-o pe mama mea, Maria.
— Mamă, nu mai pot. Simt că nu mai exist aici.
Ea a tăcut o clipă, apoi mi-a spus:
— Katalina, dacă nu te regăsești acolo, vino acasă. Sau luptă pentru tine.

Am stat toată noaptea trează. Mi-am amintit de copilărie, de serile când tata îmi citea povești despre fete curajoase care își găseau drumul chiar și când toți le spuneau să renunțe.

A doua zi am făcut ceva ce nu mai făcusem niciodată: am așteptat-o pe Irina la ușă.
— Vreau să vorbim, i-am spus ferm.
Ea s-a uitat la mine ca la o străină.
— Despre ce?
— Despre mine. Despre noi. Despre faptul că aici e casa mea și nu mai accept să fiu invizibilă.

A râs scurt.
— Fata mea, tu nu știi cum merg lucrurile într-o familie adevărată!

Mi-am adunat tot curajul:
— Poate că nu știu cum mergeau lucrurile înainte. Dar știu cum vreau să fie acum: vreau respect. Vreau spațiu pentru mine și pentru Gabriel. Vreau să-mi găsesc locul aici.

Irina a plecat fără să spună nimic. Gabriel a venit acasă și m-a găsit plângând din nou.
— Ce s-a întâmplat?
I-am spus totul: despre cum mă simt, despre cât de mult mă doare lipsa lui de sprijin.
El s-a uitat la mine lung:
— Nu știam că te doare atât de tare…
— Pentru că niciodată nu ai vrut să vezi!

Au urmat zile grele. Irina nu a mai venit o vreme. Gabriel era tăcut și absent. Eu încercam să-mi regăsesc echilibrul: am început să pictez din nou, să citesc poezii cu voce tare în bucătăria goală.

Într-o duminică dimineață, Gabriel a venit la mine cu două cești de cafea (nu aveam ceainic nou încă).
— Katalina… vreau să încercăm din nou. Doar noi doi. Fără mama.
L-am privit neîncrezătoare.
— Poți?
A dat din cap încet:
— O să fie greu… dar vreau să fii fericită aici.

Au trecut luni până când Irina a acceptat că nu mai poate controla totul în casa noastră. Relația noastră s-a schimbat — nu suntem prietene, dar ne respectăm limitele acum. Gabriel a început să mă asculte mai mult; uneori încă se teme să-i spună mamei „nu”, dar face pași mici spre noi doi.

Am cumpărat un ceainic nou împreună — unul roșu aprins, ca semnul unui nou început.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi ne pierdem vocea printre farfurii spălate și uși trântite? Și câte avem curajul să spunem: „Ajunge!”?