Trădarea care nu se uită niciodată: Povestea mea între iertare și demnitate

— Cum ai putut să-mi faci asta, Irina? am urlat, cu vocea tremurândă și ochii plini de lacrimi. Mirosea a cafea arsă în bucătăria mică din garsoniera mea din Militari, dar tot ce simțeam era gustul amar al trădării.

Irina stătea în fața mea, cu mâinile strânse la piept, evitându-mi privirea. Vlad, logodnicul meu de atunci, nu era acolo. Plecase cu o oră înainte, după ce am găsit mesajele pe telefonul lui. Mesaje pe care nu le voi uita niciodată: promisiuni, dorințe, întâlniri pe ascuns. Totul între el și Irina, fata pe care o consideram sora mea.

— Nu știu ce să spun… a șoptit ea. A fost o greșeală. N-am vrut să te rănesc.

— Dar ai făcut-o! am izbucnit. Ai distrus tot ce aveam!

Apoi am simțit cum totul se rupe în mine. Am dat afară Irina din casă și din viața mea. Vlad a încercat să mă caute, să-mi spună că mă iubește, că a fost doar o rătăcire. Dar nu mai conta. Într-o singură zi, mi-am pierdut iubitul și cea mai bună prietenă.

Au trecut ani de atunci. M-am mutat din București la Brașov, am început de la zero. Am cunoscut oameni noi, mi-am găsit un job la o editură mică și, încet-încet, am început să cred că pot fi iar fericită. Apoi l-am întâlnit pe Radu. Era diferit de Vlad: blând, răbdător, mereu atent la nevoile mele. M-a cerut în căsătorie într-o seară de iarnă, pe Tâmpa, sub lumina felinarelor. Am spus „da” cu lacrimi în ochi, simțind că viața îmi dă o nouă șansă.

Pregătirile pentru nuntă au început repede. Mama era în extaz, sora mea mă ajuta cu rochia, iar prietenele noi îmi organizau petrecerea burlăcițelor. Totul părea perfect… până într-o zi când am primit un mesaj pe Facebook de la Irina.

„Mi-e dor de tine. Am auzit că te măriți. Pot să vorbim?”

Am stat cu telefonul în mână minute întregi. Inima îmi bătea nebunește. De ce acum? Ce voia după atâția ani? Am ignorat mesajul câteva zile, dar Irina a insistat. Într-un final, am acceptat să ne vedem la o cafenea din centru.

Când am intrat, Irina era deja acolo. Arăta obosită, parcă îmbătrânită înainte de vreme. S-a ridicat și m-a îmbrățișat timid.

— Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat… Nu există zi în care să nu regret… a început ea.

— De ce ai venit? am întrebat rece.

— Am auzit că te măriți… și… știu că nu merit să-ți cer nimic, dar… aș vrea să fiu domnișoara ta de onoare.

Am simțit cum mi se taie respirația. Era ca și cum cineva ar fi apăsat pe o rană veche și încă nevindecată.

— Tu glumești? După tot ce ai făcut?

Irina a început să plângă.

— Toată lumea m-a judecat… Am pierdut totul atunci: pe tine, pe Vlad… Nici măcar nu mai vorbesc cu el. Am încercat să-mi refac viața, dar nu pot merge mai departe fără iertarea ta.

Am plecat fără să-i răspund. Seara aceea am plâns ca atunci, în garsoniera din Militari. Radu m-a găsit cu ochii roșii și fața umflată de plâns.

— Ce s-a întâmplat?

I-am povestit totul. Radu m-a ascultat fără să mă întrerupă.

— E decizia ta dacă o ierți sau nu. Dar nu lăsa trecutul să-ți umbrească prezentul nostru.

Zilele următoare au fost un calvar. Mama mi-a spus că ar trebui să iert: „Viața e scurtă, fata mea! Nu ține ranchiună.” Sora mea a fost categorică: „Dacă o aduci la nuntă, eu nu vin!” Prietenele mele noi erau împărțite: unele spuneau că iertarea e semnul maturității, altele că demnitatea e mai importantă decât orice împăcare.

Am început să mă întreb dacă nu cumva toți au dreptate și nimeni nu are dreptate. M-am gândit la toate momentele frumoase cu Irina: nopțile în care ne făceam confesiuni sub pătură, vacanțele la mare cu trenul personal, râsetele până la lacrimi. Dar apoi îmi aminteam trădarea și rana care nu s-a vindecat niciodată.

Cu două săptămâni înainte de nuntă, Irina mi-a trimis o scrisoare lungă. Mi-a povestit despre depresia prin care a trecut după ce am rupt legătura, despre cât de greu i-a fost fără mine și despre cât de mult regretă totul. Mi-a spus că nu vrea să-mi strice fericirea, dar că are nevoie de iertarea mea ca să poată merge mai departe.

Am citit scrisoarea de zeci de ori. În noaptea dinaintea nunții am stat trează până târziu, gândindu-mă dacă pot sau nu să iert cu adevărat.

În ziua nunții mele am ales să merg mai departe fără Irina lângă mine. Am dansat cu Radu sub privirile calde ale familiei și prietenilor care mi-au fost aproape mereu. Dar undeva, în sufletul meu, rana aceea încă există.

M-am întrebat mereu: cât valorează iertarea? E ea pentru cel care greșește sau pentru cel rănit? Și dacă aleg să nu iert, sunt eu oare omul rău din povestea altcuiva?